Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Voi, oamenilor mari… nu vă-nțeleg iubirea
Cântată atât de mult, cu fast și osanale,
Și-apoi, când venim noi, urmează despărțirea,
Lăsându-ne pierduți pe străzi și prin canale.

Cum de s-a strâns în voi atâta nepăsare,
Atâtea jurăminte, cuvântul ce l-ați dat ?
O inimă de piatră de-ar fi și tot tresare,
Atâta umilință și-atât de crunt păcat.

Ce suflet poți să ai, să lași uitării pradă
Un fir din propriu-ți trup, atâta de fragil,
Singurătății dar, în negura din stradă ?
Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Poezie nescrisă…

Pe când mă cochetam cu grădinița,
Era o fată, mult îmi plăcea mie,
Voiam să-i scriu atunci o poezie,
Aveam și-un titlu, simplu, Smărăndița.

Dar nu știam nici a-ul și nici z-ul,
Nu apăruse nici reportofonul,
M-am mulțumit a face pe bufonul,
Să-i văd pe față zâmbetul și eul.

Când au trecut pe lângă mine anii
Și fără veste m-am trezit la școală,
Tot Smărăndița mă băga în boală
Când ne plimbam pe-aleea cu castanii.

Timpul s-a scurs ca apele prin vai,
Și-a tot crescut frumoasa Smărăndiță,
Are și ea la rându-i o fetiță
Și lângă ea, mai are trei flăcăi.

Aș mai putea s-o scriu și-acum, știu bine,
Dar Smărăndița nu mai e fetiță
Și nu mai e de mult la grădiniță,
Chiar dacă azi, ea e tot lângă mine !

În lacrima lumii…

În lacrima lumii, se-aude durerea,
Cu care se-adapă într-una tăcerea.
Pieirea mai pune un pas peste noi
Și tot mai adânc coborâm în noroi.

Distrugem speranțe și gânduri tăcute.
Am pus rațiunea să nu mai asculte.
Și robi lăcomiei, de noi inventate,
Clădim inutile și sumbre palate.

Robiți de mașini și luxoase vacanțe,
Mirajul din drog… privați de speranțe,
Urmăm neclintiți ce ne da lăcomia
Și creștem cu grijă și-n tihnă robia.

Orbiți de plăceri și de lucruri deșarte,
Privirea din noi nu mai vede departe.
Și-n timp ce greșim, dar nimic nu ne miră,
Pământul sub noi de-abia mai respiră.

Aș alerga, prin bruma ta, desculță...

Noiembrie, candid ca o fecioară,
Ți-ai așezat frunzișul la picioare,
Din golu-ți ram, privirea se coboară,
Să vadă rătăcită câte-o floare.

Și suferi ca un vis pirdut în gânduri
Când vremea ta urată te mai plouă.
Destinul tău, e scris doar printre rânduri.
Tu ești sortit a rupe toamna-n două.

Pădurea tace doar ca să te-asculte.
E liniște-n tristețea așternută.
Ca un făcut și zilele-ți par multe
Și toamna-n tine parcă e pierdută.

Dar fără tine farmecul s-ar pierde,
În sirul rupt al timpului ce trece,
În vremea mohorâtă, fără verde,
Fără vreun dor, fără de umbră, rece.

Când recele te-mbracă-n văzul lunii
În albul purității nepătate,
Mi de sclipiri din floarea de petunii,
Ascund în tine gând de bunătate.

În dimineți cu mantie-argintie,
Venind parcă din iarna ce-o anunță,
De atâtea ori… prilej de bucurie,
Aș alerga, prin bruma ta, desculță.

Lângă respectul nostru de români…

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători și de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca nație și nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevărați.
Nu ei se țin ca țara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovărați
Și suferim și ură și ocară.

Să ducem veșnicia de români
Și plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici țară.

Nu ne-am vândut copii și nici părinți,
Să căpătăm arginții, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simți
Că-n palma noastră, odihnește truda.

Și chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine și cu sare.

Ei nu-s din picăturile de ploaie…

aproape fabulă

Suntem o lume plină de cuvânt,
Lăsat, să ne zidim cu el iubire
Și să trăim cu drag și dăruire
Fată de tot ce poate fi mai sfânt.

O altă lume, tot la fel de sfântă,
Poate cea mai curată dintre ele,
În care, loc, au prea puține rele,
E lumea celor care nu cuvântă.

Și negreșit, sămânța vieții, apa,
Furând câte ceva din amândouă,
Cu picături de ploaie și cu rouă,
O altă lume, marea, o adapă.

Pe fundul ei, tăcute ca o stâncă,
E lumea picăturilor modeste,
Mai fără de păcat și mai celeste,
Stau cufundate-n liniștea adâncă.

Urcând ușor, o simți într-o trezire
Și agitată cum lovește malul,
Iar peste toate stăpânește valul
Precum un călăreț, peste oștire.

Și tocmai sus, pe val, stau cocoțați,
Și inactivi și fără greutate,
Doar cu plăcerea de-a fi duși în spate,
Tot felul de nocivi și de ratați.

Ei nu-s din picăturile de ploaie,
Sunt doar o pleavă, frunze, putregai,
Ușor plutind și prinși precum un scai
Pe haină, într-un cuvânt, gunoaie.

De astăzi nu mai scriu…

pamflet

M-am hotărât, de astăzi nu mai scriu,
E prea multă risipă de cuvinte.
Și drept să spun, aproape că nu știu
De-or folosi cuiva, de-aci ‘nainte.

Nu este hotărâre de moment
Sau rezultatul nu știu cărui vis,
Ba, am primit chiar și-un avertisment;
Că prea târziu m-am apucat de scris.

Dac-aș fi fost o iotă mai precoce...
Ar fi-nteles, primeam și ajutor,
Dar nu am har, chemare și… nici voce,
Mi-a precizat… puțin iscoditor.

Și plictisit, s-a-ntins în jilțul lui
Fin, aurit și ‘nalt cat o cetate.
Aș fi dorit să spun, dar n-aveam cui,
Că mă simțeam jignit, fără dreptate.

Am ridicat privirea și i-am spus;
Prietene, ascultă-mă ce-ți zic,
Vino mai jos, când stai acolo sus,
Orice-ai privi se vede mult mai mic.

Să nu fie prea târziu...

Ne-am născut cu-nvățătura unei vieți, și numai una.
Ocolește dară răul… desfrânarea și minciuna.
Pune cumpătarea vieții mai presus de orice gând.
Nu sări peste vreo treaptă, urcă-ncet și doar la rând.

Ia aminte, că trecutul vine repede din urmă
Cu greșelile făcute și prin gânduri ne mai scurmă
Cu-ntrebări ce nu mai iartă. Zbiară-n gândul ațipit
Întrebări pe care viața, când le-a pus, le-am ocolit.

Azi am vrea să fim acolo să le punem un răspuns,
Dar e timpul prea departe și trecutul le-a ascuns.
Prea târziu necugetarea ne mai ceartă cu regretul,
Dacă-n timpu-i, întrebării, nu i-am dat întreg respectul.

În verdele din ochii tăi…

Printre alei, când ducem pașii
Și-mi legăn gândurile reci,
Doar ochii mei, se uită, lașii
Prin taina lor să te petreci.

Nu te privesc că ești frumoasă,
Ci doar în suflet iți citesc,
Când ochii tăi, privind, mă lasă
Întemnițat în nefiresc.

Parcă din ceruri se coboară
Culoarea frunzelor de tei,
Și ca un murmur se strecoară
În verdele din ochii tăi.

Te-am îndrăgit, de când, copilă
Copil în preajma ta fiind,
M-ai prins în doruri, fără milă,
Iar astăzi sunt un suferind.

Atunci când brațele-ți mă cheamă
În brațele-mi se-ascund dorinti,
Și gura-mi vrea, de bună seamă,
Sărutul buzelor fierbinți.

Nu-i vina mea, n-am nicio vină,
Și nici a ta vreo vină nu-i,
Ești ca a cerului lumină,
A tuturor și-a nimănui.

Poveste de iubire...

Te-au desenat, dorințele, pe vise
Rătăcitoare-n noaptea adormită,
Ecouri nestrunite prin abise
Lovind ușor în geana-mi neclipită.

Din noaptea lor, cu clipe de iubire
Mi-au invadat cărări, pe unde dorul
Și azi urmeaz’-aceeași rătăcire,
Prin gânduri necălcate cu piciorul.

N-a fost nici basm, nici filă de poveste,
Ci doar iubirea ta și-a mea iubire
Îngemănate-n nopțile celeste,
Și-n zilele pierdute-n fericire.

Cât ne-am iubit ? e doar o îtrebare,
Răspunsul este-n cugetul din noi.
Din fiecare clipă câte-o floare
I-am dăruit iubirii amândoi.

Din flori și alte flori acum se-arată,
Din gânduri, alte gânduri au rămas.
Povestea, este-acum, cu-a fost odată
Un vis frumos, o umbră fără glas.

E floarea ce n-aduce primăvară...

Ne-a mai rămas doar să visăm din nou
La verde... și la floarea din grădină.
Foșnetul frunzei are acum ecou
De ruginiu uscat... și de cătină.

Peste câmpie zboară cat’-un fulg
Din păpădia încă neplouată.
Era și el cândva-ntr-un fel de vulg,
Azi, singur, rătăcește-n lumea lată.

Doar mărul din gradină s-a pierdut
Cu firea... și-a-nflorit a doua oară,
Dar floarea lui e doar un gând tăcut,
E floarea ce n-aduce primăvară...