Povești de București…

Demult, venind la un proces, cu
Un oarecare, pentru ghete,
Din Scornicesti, un nenea Escu,
Ramase-aci să dea decrete.

Perseverând în interes, cu
Un zel nebun și fără jenă,
Ajunse-n fruntea țării Escu
Și lângă Escu… o Elenă.

În ziua-n care-am înțeles cu
Toți, c-am vrea democrație,
L-am alungat atunci pe Escu
Fără să știm cum o să fie.

Am mers la vot și ne-am ales cu
Unul sărac și cumsecade,
Ca un făcut și el tot Escu.
(Bolnav după mineriade.)

Sortiți să ne luptăm prea des cu
Nenorocirea și blestemul,
Am pus alt Escu-n loc de Escu,
Dar p’asta la învins sistemul

De mafioți, făcând exces, cu
Nelegiuiri și alte cele…
C-ai fi crezut că bietul Escu
Era de paie, sau surcele.

Și de nevoie am purces cu
Alte schimbări să prindem hoții.
Și tot așa din Escu-n Escu
Aproape ne-am schimbat cu toții.

Vârâm gunoiul pe sub preș, cu
Nerușinare… și cu lene.
Și ne conduce tot un Escu
Cu nelipsitele Elene.

De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană…

Sfiicioși cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăți, iertare.
Deolaltă punem gândul și tăcerea în chemare.
Vechiu’ grai tăcut ne-adapă prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană.

Multe gânduri așezate în veșmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.
Azi, poeți cuprinși de vorbă și de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veșmântul lor se tem.

Versul lor, e doar o umbră, ostenit, fără foșnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt și de simțire.
Stihuiri suferitoare… prea tăcute, prea vulgare,
Chiar și stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.

Ne transformăm, și idolii ne mor…

Istoria ne cântă imnuri negre,
Le-am învățat… și parcă nu mai dor.
Din lutul caracterelor integre,
Ne transformăm, și idolii ne mor.

Cărări necunoscute luăm în turmă
Și pași-i risipim fără de rost.
Privirea nu mai caută în urmă
La amintirea celor care-am fost.

Unde ne sunt Brâncușii și Cioranii,
Un Eliade, Coandă, sau Enescu ?
I-acoperă cu nepăsare ani
În nemișcate firi de Grigorescu.

Din dorul nesecat de Eminescu,
Stăpânul frumuseții din cuvânt,
Mai inventăm forțat un Cărtărescu,
Să ținem adevărul, jurământ.

Câți Titulești mai sunt în fruntea țării,
Și câți mai au respect și omenie ?
Chiar și nemorți îi dăm în dar uitării,
Nici amintirea rea nu-i mai invie.

Ne transformăm, și idolii ne mor.
Speranța-n noi e parcă adormită,
De n-o trezim… și stăm în jocul lor,
Ne risipim istoria clădită.

Ei ne presară vânt, noi culegem furtună…

Ne iartă tu pământ… iți cer iertare tară,
Noi am ales neghiobii ce trupu-ți sfârtecară.
Și pentru doi arginți, vândut pe la străini,
Pământul tău, acum, e câmp… și mărăcini.

Și-n datoria lui, de ieri, de azi, de mâine,
E, să-i culegem rod, e, să-i culegem pâine.
Pe cel mai bun pământ, câmpia cea mai bună,
Ei ne presară vânt… noi culegem furtună…

Răsună glasu-i sfânt, ce din adâncuri strigă
Că-n rostul lui, stă scris, să facă mămăligă.
Acolo unde lege… e mita și prostia,
Mai e doar glodul gol și-i veștedă câmpia.

Ați ridicat prostia la rangul de virtute,
Pe unde călcați voi țărâna țării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-ați otrăvit cu mită,
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă

În ruginiul toamnei, când frunzele coboară,

Prinos melancoliei din clipe de iubire,

Prin amintiri tăcute și gânduri se strecoară

Frânturi din visuri vechi, căzute-n adormire.

 

Sub nucul din poiană, lângă sărutul verii,

Bucăți din umbra-i deasă, aleargă risipite,

Prin pajiște, mai umblă doar umbrele tăcerii

Ascunse printre visuri, în clipele-adormite.

 

Privirile-aruncate pe frunzele de tei

Când mâinile iubirii se căutau tăcând,

Le poart-acuma vântul pe margini de alei.

Mirificul parfum… miroase doar în gând.

 

Un fruct rămas stingher, în mărul auriu,

Acoperit cu golul din frunzele căzute,

Ca un stăpân, în spațiul rămas acum pustiu,

Se vrea un martor viu al vremilor trecute.

 

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă.

Prin frunza risipită îi stă acum culoarea.

Dar dărnicia ei, îi dă un iz de doamnă

Și-n tot ce-a dăruit se lăfăie savoarea.

 

Când față de frumos, ne paște lăcomia,

Din frunzele-arămii, mai strângem câte una,

Să punem vieții dar, să-i invelim câmpia,

Cu toamnele-aurii să-i împletim cununa.

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana…

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,

Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,

Să pot răbda rușinea ce-ți stă acum povară.

Ești dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,

Ca un vânat gonit… ce-l fugăresc dulăii,

Sunt alungați părinții, când încă n-am crescut.

Din trupu-ți ciopârțit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,

Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,

Ne sapă gropi comune la Roșia Montană.

Plutește prin văzduh otrava argintie,

Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.

Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie…

Pustiu, și morți, și lacrimi, și noi… cu-același chin.

Iar ei, vor fi plecați… și n-o să le mai pese.

Din rănile-ți lăsate, în alte părți de lume,

Și-au dus pe sub ascuns, averile imense.

Ascunși vom fi și noi… ca nație și nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară

Și-ți jur, că n-am să-I iert nici dincolo de tine.

Precum strămoși mei întreagă te lăsară,

Am să te las și eu, la neamul care vine.

Eu fir de dor, tu dulce amintire…

M-am strecurat, în noapte,-n gândul tău.

O amintire tristă… și stingheră,

A tresărit, și-a înțeles că eu

Sunt fir de dor, uitat pe-o etajeră.

M-a luat în palma ei și mi-a șoptit,

Cu patimă în glas și cu iubire,

Să ducem clipa nopți-n răsărit,

Eu fir de dor, tu dulce amintire.

Am alergat, prin clipe de demult,

Ca doi nebuni pierduți în rătăcire,

Din loc în loc, eu mă opream s-ascult,

Din șoaptele-ți, trecute, de iubire.

Când am ieșit din visul călător,

Un strop din noapte mai era la pândă.

O lacrimă, se prelingea ușor,

Ca un sărut pe buza-ți tremurândă.

Nu omorâți și pruncii nenăscuți…

Nu de la voi e dreptul meu la viață,

Și nici pe-al vostru, nu vi l-am dat eu.

Cu toți avem un drept la dimineață.

Cu toți avem același Dumnezeu.

Când v-am ales nu ne-am dorit sclavie,

V-am pus conducători… și nu stăpâni,

V-am arătat respect și omenie,

Dar prea ușor ați devenit păgâni.

N-ați înțeles că-n noi vă stă puterea ?

N-ați înțeles, că noi v-am respectat ?

Nu tresăriți când ne-auziți tăcerea ?

Noi ținem capul jos… dar nu-i plecat.

Ați întrecut măsura… și ne doare.

Ne plângem morții, oare până când

Să mai răbdăm călcatul în picioare ?

Și voi sunteți tot muritori de rând.

Pe voi vă stăpânește lăcomia

Și v-ați pierdut și crezul și cuvântul.

Dac-ați putea, ați vinde România

Și de sub voi, va-ți arenda pământul.

Lăsați, pământului să-i cadă ploi,

Să-i crească flori, să bucure de soare,

Căci lumea nu se termină cu voi,

Mai sunt și generații viitoare.

Rostit, ca nume sfânt, Stefan cel Mare,

Se-aude-n el cuvântul moștenire,

Al vostru sun-a ură și trădare,

Al vostru, e doar moarte și pieire.

Când nu știi după moarte ce te-așteaptă,

Când lași durere, anilor trecuți,

În ultim ceas, urmează calea dreaptă,

Nu omorâți și pruncii nenăscuți.