Pagini

24 dec. 2011

E timpu’-împăcării, e sfântul Crăciun.

E timpul, când pruncii în ceruri se nasc.
Scântei de lumină aleargă rebele,
Ascunse-n minunea din ramul de vâsc.
Din plete de îngeri se scutură stele.

E timpul să fim iertători și mai buni.
Cu suflet plecat și cu gânduri curate,
Trimitem spre îngeri, în cer, rugăciuni,
Să fim mai ușori, mai goliți de păcate.

E timpu’-împăcării, e sfantul Crăciun.
Prin albul zăpezii vedem puritate.
Se schimbă și anul cu unul mai bun,
Mai gol de nevoi și mai plin cu de toate.

Plutesc bucurii peste gândul de mâine.
Este multă căldură și mult adevăr.
Săracul… și el, ia din coaja de pâine
În spiritu-i sfânt, cozonac și cu măr.

8 dec. 2011

Un poem pentru lumea durerii…

Nu mai au niciun drept, nici măcar să mai plângă,
Vină n-au, vina lor e lume nătângă,
Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,
Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.

Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.
Pentru ei, umilința, e și surdă și mută.
În speranță mai au doar bucata de pâine
Ce-o primesc când și când, pentru ziua de mâine.

Când din lacrima lor se ridică palate,
Nu mai știu că pe lume mai este dreptate.
Demnitatea, și ea, a rămas mai puțină.
Sunt acum condamnați, condamnați fără vină.

E o lume ce crește zi de zi tot mai mare,
Peste care și noi împroșcăm nepăsare,
Și când tot ce vedem îi întindem tăcerii
Mai zidim un cuvânt la poemul durerii.

28 nov. 2011

Povești de București…

Demult, venind la un proces, cu
Un oarecare, pentru ghete,
Din Scornicesti, un nenea Escu,
Ramase-aci să dea decrete.

Perseverând în interes, cu
Un zel nebun și fără jenă,
Ajunse-n fruntea țării Escu
Și lângă Escu… o Elenă.

În ziua-n care-am înțeles cu
Toți, c-am vrea democrație,
L-am alungat atunci pe Escu
Fără să știm cum o să fie.

Am mers la vot și ne-am ales cu
Unul sărac și cumsecade,
Ca un făcut și el tot Escu.
(Bolnav după mineriade.)

Sortiți să ne luptăm prea des cu
Nenorocirea și blestemul,
Am pus alt Escu-n loc de Escu,
Dar p’asta la învins sistemul

De mafioți, făcând exces, cu
Nelegiuiri și alte cele…
C-ai fi crezut că bietul Escu
Era de paie, sau surcele.

Și de nevoie am purces cu
Alte schimbări să prindem hoții.
Și tot așa din Escu-n Escu
Aproape ne-am schimbat cu toții.

Vârâm gunoiul pe sub preș, cu
Nerușinare… și cu lene.
Și ne conduce tot un Escu
Cu nelipsitele Elene.

20 nov. 2011

De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană…

Sfiicioși cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăți, iertare.
Deolaltă punem gândul și tăcerea în chemare.
Vechiu’ grai tăcut ne-adapă prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană.

Multe gânduri așezate în veșmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.
Azi, poeți cuprinși de vorbă și de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veșmântul lor se tem.

Versul lor, e doar o umbră, ostenit, fără foșnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt și de simțire.
Stihuiri suferitoare… prea tăcute, prea vulgare,
Chiar și stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.

18 nov. 2011

Ne transformăm, și idolii ne mor…

Istoria ne cântă imnuri negre,
Le-am învățat… și parcă nu mai dor.
Din lutul caracterelor integre,
Ne transformăm, și idolii ne mor.

Cărări necunoscute luăm în turmă
Și pași-i risipim fără de rost.
Privirea nu mai caută în urmă
La amintirea celor care-am fost.

Unde ne sunt Brâncușii și Cioranii,
Un Eliade, Coandă, sau Enescu ?
I-acoperă cu nepăsare ani
În nemișcate firi de Grigorescu.

Din dorul nesecat de Eminescu,
Stăpânul frumuseții din cuvânt,
Mai inventăm forțat un Cărtărescu,
Să ținem adevărul, jurământ.

Câți Titulești mai sunt în fruntea țării,
Și câți mai au respect și omenie ?
Chiar și nemorți îi dăm în dar uitării,
Nici amintirea rea nu-i mai invie.

Ne transformăm, și idolii ne mor.
Speranța-n noi e parcă adormită,
De n-o trezim… și stăm în jocul lor,
Ne risipim istoria clădită.

16 nov. 2011

Ei ne presară vânt, noi culegem furtună…

Ne iartă tu pământ… iți cer iertare tară,
Noi am ales neghiobii ce trupu-ți sfârtecară.
Și pentru doi arginți, vândut pe la străini,
Pământul tău, acum, e câmp… și mărăcini.

Și-n datoria lui, de ieri, de azi, de mâine,
E, să-i culegem rod, e, să-i culegem pâine.
Pe cel mai bun pământ, câmpia cea mai bună,
Ei ne presară vânt… noi culegem furtună…

Răsună glasu-i sfânt, ce din adâncuri strigă
Că-n rostul lui, stă scris, să facă mămăligă.
Acolo unde lege… e mita și prostia,
Mai e doar glodul gol și-i veștedă câmpia.

Ați ridicat prostia la rangul de virtute,
Pe unde călcați voi țărâna țării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-ați otrăvit cu mită,
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.

12 nov. 2011

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă


În ruginiul toamnei, când frunzele coboară,
Prinos melancoliei din clipe de iubire,
Prin amintiri tăcute și gânduri se strecoară
Frânturi din visuri vechi, căzute-n adormire.
 
Sub nucul din poiană, lângă sărutul verii,
Bucăți din umbra-i deasă, aleargă risipite,
Prin pajiște, mai umblă doar umbrele tăcerii
Ascunse printre visuri, în clipele-adormite.
 
Privirile-aruncate pe frunzele de tei
Când mâinile iubirii se căutau tăcând,
Le poart-acuma vântul pe margini de alei.
Mirificul parfum… miroase doar în gând.
 
Un fruct rămas stingher, în mărul auriu,
Acoperit cu golul din frunzele căzute,
Ca un stăpân, în spațiul rămas acum pustiu,
Se vrea un martor viu al vremilor trecute.
 
E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă.
Prin frunza risipită îi stă acum culoarea.
Dar dărnicia ei, îi dă un iz de doamnă
Și-n tot ce-a dăruit se lăfăie savoarea.
 
Când față de frumos, ne paște lăcomia,
Din frunzele-arămii, mai strângem câte una,
Să punem vieții dar, să-i invelim câmpia,
Cu toamnele-aurii să-i împletim cununa.

5 nov. 2011

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana…


Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,
Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,
Să pot răbda rușinea ce-ți stă acum povară.
Ești dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,
Ca un vânat gonit… ce-l fugăresc dulăii,
Sunt alungați părinții, când încă n-am crescut.
Din trupu-ți ciopârțit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,
În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,
Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,
Ne sapă gropi comune la Roșia Montană.

Plutește prin văzduh otrava argintie,
Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.
Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie…
Pustiu, și morți, și lacrimi, și noi… cu-același chin.

Iar ei, vor fi plecați… și n-o să le mai pese.
Din rănile-ți lăsate, în alte părți de lume,
Și-au dus pe sub ascuns, averile imense.
Ascunși vom fi și noi… ca nație și nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară
Și-ți jur, că n-am să-I iert nici dincolo de tine.
Precum strămoși mei întreagă te lăsară,
Am să te las și eu, la neamul care vine.

4 nov. 2011

Eu fir de dor, tu dulce amintire…


M-am strecurat, în noapte,-n gândul tău.
O amintire tristă… și stingheră,
A tresărit, și-a înțeles că eu
Sunt fir de dor, uitat pe-o etajeră.

M-a luat în palma ei și mi-a șoptit,
Cu patimă în glas și cu iubire,
Să ducem clipa nopți-n răsărit,
Eu fir de dor, tu dulce amintire.

Am alergat, prin clipe de demult,
Ca doi nebuni pierduți în rătăcire,
Din loc în loc, eu mă opream s-ascult,
Din șoaptele-ți, trecute, de iubire.

Când am ieșit din visul călător,
Un strop din noapte mai era la pândă.
O lacrimă, se prelingea ușor,
Ca un sărut pe buza-ți tremurândă.

2 nov. 2011

Nu omorâți și pruncii nenăscuți…


Nu de la voi e dreptul meu la viață,
Și nici pe-al vostru, nu vi l-am dat eu.
Cu toți avem un drept la dimineață.
Cu toți avem același Dumnezeu.

Când v-am ales nu ne-am dorit sclavie,
V-am pus conducători… și nu stăpâni,
V-am arătat respect și omenie,
Dar prea ușor ați devenit păgâni.

N-ați înțeles că-n noi vă stă puterea ?
N-ați înțeles, că noi v-am respectat ?
Nu tresăriți când ne-auziți tăcerea ?
Noi ținem capul jos… dar nu-i plecat.

Ați întrecut măsura… și ne doare.
Ne plângem morții, oare până când
Să mai răbdăm călcatul în picioare ?
Și voi sunteți tot muritori de rând.

Pe voi vă stăpânește lăcomia
Și v-ați pierdut și crezul și cuvântul.
Dac-ați putea, ați vinde România
Și de sub voi, va-ți arenda pământul.

Lăsați, pământului să-i cadă ploi,
Să-i crească flori, să bucure de soare,
Căci lumea nu se termină cu voi,
Mai sunt și generații viitoare.

Rostit, ca nume sfânt, Stefan cel Mare,
Se-aude-n el cuvântul moștenire,
Al vostru sun-a ură și trădare,
Al vostru, e doar moarte și pieire.

Când nu știi după moarte ce te-așteaptă,
Când lași durere, anilor trecuți,
În ultim ceas, urmează calea dreaptă,
Nu omorâți și pruncii nenăscuți.

24 oct. 2011

Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Voi, oamenilor mari… nu vă-nțeleg iubirea
Cântată atât de mult, cu fast și osanale,
Și-apoi, când venim noi, urmează despărțirea,
Lăsându-ne pierduți pe străzi și prin canale.

Cum de s-a strâns în voi atâta nepăsare,
Atâtea jurăminte, cuvântul ce l-ați dat ?
O inimă de piatră de-ar fi și tot tresare,
Atâta umilință și-atât de crunt păcat.

Ce suflet poți să ai, să lași uitării pradă
Un fir din propriu-ți trup, atâta de fragil,
Singurătății dar, în negura din stradă ?
Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

22 oct. 2011

Poezie nescrisă…

Pe când mă cochetam cu grădinița,
Era o fată, mult îmi plăcea mie,
Voiam să-i scriu atunci o poezie,
Aveam și-un titlu, simplu, Smărăndița.

Dar nu știam nici a-ul și nici z-ul,
Nu apăruse nici reportofonul,
M-am mulțumit a face pe bufonul,
Să-i văd pe față zâmbetul și eul.

Când au trecut pe lângă mine anii
Și fără veste m-am trezit la școală,
Tot Smărăndița mă băga în boală
Când ne plimbam pe-aleea cu castanii.

Timpul s-a scurs ca apele prin vai,
Și-a tot crescut frumoasa Smărăndiță,
Are și ea la rându-i o fetiță
Și lângă ea, mai are trei flăcăi.

Aș mai putea s-o scriu și-acum, știu bine,
Dar Smărăndița nu mai e fetiță
Și nu mai e de mult la grădiniță,
Chiar dacă azi, ea e tot lângă mine !

21 oct. 2011

În lacrima lumii…

În lacrima lumii, se-aude durerea,
Cu care se-adapă într-una tăcerea.
Pieirea mai pune un pas peste noi
Și tot mai adânc coborâm în noroi.

Distrugem speranțe și gânduri tăcute.
Am pus rațiunea să nu mai asculte.
Și robi lăcomiei, de noi inventate,
Clădim inutile și sumbre palate.

Robiți de mașini și luxoase vacanțe,
Mirajul din drog… privați de speranțe,
Urmăm neclintiți ce ne da lăcomia
Și creștem cu grijă și-n tihnă robia.

Orbiți de plăceri și de lucruri deșarte,
Privirea din noi nu mai vede departe.
Și-n timp ce greșim, dar nimic nu ne miră,
Pământul sub noi de-abia mai respiră.

20 oct. 2011

Aș alerga, prin bruma ta, desculță...

Noiembrie, candid ca o fecioară,
Ți-ai așezat frunzișul la picioare,
Din golu-ți ram, privirea se coboară,
Să vadă rătăcită câte-o floare.

Și suferi ca un vis pirdut în gânduri
Când vremea ta urată te mai plouă.
Destinul tău, e scris doar printre rânduri.
Tu ești sortit a rupe toamna-n două.

Pădurea tace doar ca să te-asculte.
E liniște-n tristețea așternută.
Ca un făcut și zilele-ți par multe
Și toamna-n tine parcă e pierdută.

Dar fără tine farmecul s-ar pierde,
În sirul rupt al timpului ce trece,
În vremea mohorâtă, fără verde,
Fără vreun dor, fără de umbră, rece.

Când recele te-mbracă-n văzul lunii
În albul purității nepătate,
Mi de sclipiri din floarea de petunii,
Ascund în tine gând de bunătate.

În dimineți cu mantie-argintie,
Venind parcă din iarna ce-o anunță,
De atâtea ori… prilej de bucurie,
Aș alerga, prin bruma ta, desculță.

16 oct. 2011

Lângă respectul nostru de români…

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători și de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca nație și nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevărați.
Nu ei se țin ca țara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovărați
Și suferim și ură și ocară.

Să ducem veșnicia de români
Și plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici țară.

Nu ne-am vândut copii și nici părinți,
Să căpătăm arginții, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simți
Că-n palma noastră, odihnește truda.

Și chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine și cu sare.

13 oct. 2011

Ei nu-s din picăturile de ploaie…

aproape fabulă

Suntem o lume plină de cuvânt,
Lăsat, să ne zidim cu el iubire
Și să trăim cu drag și dăruire
Fată de tot ce poate fi mai sfânt.

O altă lume, tot la fel de sfântă,
Poate cea mai curată dintre ele,
În care, loc, au prea puține rele,
E lumea celor care nu cuvântă.

Și negreșit, sămânța vieții, apa,
Furând câte ceva din amândouă,
Cu picături de ploaie și cu rouă,
O altă lume, marea, o adapă.

Pe fundul ei, tăcute ca o stâncă,
E lumea picăturilor modeste,
Mai fără de păcat și mai celeste,
Stau cufundate-n liniștea adâncă.

Urcând ușor, o simți într-o trezire
Și agitată cum lovește malul,
Iar peste toate stăpânește valul
Precum un călăreț, peste oștire.

Și tocmai sus, pe val, stau cocoțați,
Și inactivi și fără greutate,
Doar cu plăcerea de-a fi duși în spate,
Tot felul de nocivi și de ratați.

Ei nu-s din picăturile de ploaie,
Sunt doar o pleavă, frunze, putregai,
Ușor plutind și prinși precum un scai
Pe haină, într-un cuvânt, gunoaie.

11 oct. 2011

De astăzi nu mai scriu…

pamflet

M-am hotărât, de astăzi nu mai scriu,
E prea multă risipă de cuvinte.
Și drept să spun, aproape că nu știu
De-or folosi cuiva, de-aci ‘nainte.

Nu este hotărâre de moment
Sau rezultatul nu știu cărui vis,
Ba, am primit chiar și-un avertisment;
Că prea târziu m-am apucat de scris.

Dac-aș fi fost o iotă mai precoce...
Ar fi-nteles, primeam și ajutor,
Dar nu am har, chemare și… nici voce,
Mi-a precizat… puțin iscoditor.

Și plictisit, s-a-ntins în jilțul lui
Fin, aurit și ‘nalt cat o cetate.
Aș fi dorit să spun, dar n-aveam cui,
Că mă simțeam jignit, fără dreptate.

Am ridicat privirea și i-am spus;
Prietene, ascultă-mă ce-ți zic,
Vino mai jos, când stai acolo sus,
Orice-ai privi se vede mult mai mic.

10 oct. 2011

Să nu fie prea târziu...

Ne-am născut cu-nvățătura unei vieți, și numai una.
Ocolește dară răul… desfrânarea și minciuna.
Pune cumpătarea vieții mai presus de orice gând.
Nu sări peste vreo treaptă, urcă-ncet și doar la rând.

Ia aminte, că trecutul vine repede din urmă
Cu greșelile făcute și prin gânduri ne mai scurmă
Cu-ntrebări ce nu mai iartă. Zbiară-n gândul ațipit
Întrebări pe care viața, când le-a pus, le-am ocolit.

Azi am vrea să fim acolo să le punem un răspuns,
Dar e timpul prea departe și trecutul le-a ascuns.
Prea târziu necugetarea ne mai ceartă cu regretul,
Dacă-n timpu-i, întrebării, nu i-am dat întreg respectul.

7 oct. 2011

În verdele din ochii tăi…

Printre alei, când ducem pașii
Și-mi legăn gândurile reci,
Doar ochii mei, se uită, lașii
Prin taina lor să te petreci.

Nu te privesc că ești frumoasă,
Ci doar în suflet iți citesc,
Când ochii tăi, privind, mă lasă
Întemnițat în nefiresc.

Parcă din ceruri se coboară
Culoarea frunzelor de tei,
Și ca un murmur se strecoară
În verdele din ochii tăi.

Te-am îndrăgit, de când, copilă
Copil în preajma ta fiind,
M-ai prins în doruri, fără milă,
Iar astăzi sunt un suferind.

Atunci când brațele-ți mă cheamă
În brațele-mi se-ascund dorinti,
Și gura-mi vrea, de bună seamă,
Sărutul buzelor fierbinți.

Nu-i vina mea, n-am nicio vină,
Și nici a ta vreo vină nu-i,
Ești ca a cerului lumină,
A tuturor și-a nimănui.

6 oct. 2011

Poveste de iubire...

Te-au desenat, dorințele, pe vise
Rătăcitoare-n noaptea adormită,
Ecouri nestrunite prin abise
Lovind ușor în geana-mi neclipită.

Din noaptea lor, cu clipe de iubire
Mi-au invadat cărări, pe unde dorul
Și azi urmeaz’-aceeași rătăcire,
Prin gânduri necălcate cu piciorul.

N-a fost nici basm, nici filă de poveste,
Ci doar iubirea ta și-a mea iubire
Îngemănate-n nopțile celeste,
Și-n zilele pierdute-n fericire.

Cât ne-am iubit ? e doar o îtrebare,
Răspunsul este-n cugetul din noi.
Din fiecare clipă câte-o floare
I-am dăruit iubirii amândoi.

Din flori și alte flori acum se-arată,
Din gânduri, alte gânduri au rămas.
Povestea, este-acum, cu-a fost odată
Un vis frumos, o umbră fără glas.

5 oct. 2011

E floarea ce n-aduce primăvară...

Ne-a mai rămas doar să visăm din nou
La verde... și la floarea din grădină.
Foșnetul frunzei are acum ecou
De ruginiu uscat... și de cătină.

Peste câmpie zboară cat’-un fulg
Din păpădia încă neplouată.
Era și el cândva-ntr-un fel de vulg,
Azi, singur, rătăcește-n lumea lată.

Doar mărul din gradină s-a pierdut
Cu firea... și-a-nflorit a doua oară,
Dar floarea lui e doar un gând tăcut,
E floarea ce n-aduce primăvară...

30 sept. 2011

Imn...

Atunci când plouă
Norii plâng
Cu lacrimi de rouă
Căzute în crâng
De unde răsfrâng
Sclipiri de raze-n neant
Mai curat și mai pur
Ca un diamant
Atunci când plouă norii
Aruncă spre noi
Acorduri de cântec
Pentru imnul din ploi
Atunci când plouă
Picurii cară din cer
Darul acela divin
Mereu efemer
Drumul nostru tăcut
Prin secunda divină
Prin sfârșit și-nceput
Prin foc și lumină

28 sept. 2011

E timpul să plecați…

E timpul să plecați, cât nu e prea târziu,
Pân’ n-o simți săracul că-i jupuit de viu.
I-ați inșelat credința vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forțați norocul... ferească Dumnezeu…

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E și el ca și voi, tot muritor de rând...
Și el are răbdare... și-același Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecați, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul… și-a expirat în van.

Ați stat la cârma țării de douăzeci de ani,
Ne-ați luat pământuri, case, ne-ați jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreți o altă viată, că vă doriți schimbare…

Schimbare v-ați dorit, schimbare vrem și noi,
Schimbare nu înseamnă… tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviți ca voi... și plini de incultură.

Uitați-vă în jur, vă place ce-ați făcut ?
De la păduri la fabrici pe toate le-ați vândut,
Să vă clădiți palate, cu iz de pușcărie,
Sunteți mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porți, de cine vă e teamă ?
Cine mai credeți voi că vă mai ia în seamă ?
Nu sunteți Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeți coarda... plecați cât mai e timp.

Ieșiți și voi puțin prin lumea aia bună,
Ca să simțiți și voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-ați vândut și ne-ați îngenuncheat.

În care obligați ne ducem sărăcia
Ca voi să puneți ghiara ușor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinți,
Iar voi ne vindeți tara, ca Iuda-n, doi arginți.

De-o jumătat’ de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-ați dat-o-n datorie,
Și-n timp ce noi plătim… voi huzuriți ca zbirii,
Ați dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecați, lăsați-ne pe noi…
Destinul prost să fie... dar nu făcut de voi.
Voi știți să locuiți doar în afară legii,
Să adunați prin furt averi și privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironi-a sorții,
Pe voi, ce-ați luat… și revoluția și morții.
Doar nu cumva vă vreți istoriei eroi,
S-ar rușina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-ați tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziți-vă, e timpul, cu toți, această tară
S-o scoatem din rușine, din ură și ocară.

22 sept. 2011

Tu ingerul iubirii…

De unde vii,
Tu, al iubirii sol ?
Crescut parcă-n
A cerului gradină.
Eu te-am primit
În sufletul meu gol,
Cu chipul tău
Și vocea ta divină.
Prin ea, tu curgi,
Din zâmbetul astral,
Iubirea efemeră,
Prin alba strălucire
De crin imperial.
Tu, hrană,
Pentru sufletu-mi
Flămând,
Mi-ai inundat
Cel mai lăuntric gând.
Te uită-n ochii mei
Și vezi că plâng.
E lacrima iubirii.
Am strâns din vocea ta
Cuvintele de dor,
Și-acum... cu ele plâng.
E plânsul fericirii.

21 sept. 2011

Mă scrie timpul azi în două toamne…

Astăzi, ne scrie timpul inc-o toamnă,
Cu-același farmec și cu iz de doamnă.
Și-aceeași frunză grea și ruginită
Se-așează peste tâmpla-încărunțită.

Câmpia schimbă verdele cu glodul.
Hambarul, goliciunea lui cu rodul.
Se varsă peste noi miros de brumă
Când mustu’-n căni mai face încă spumă.

Borcanele s-au pregătit și ele
Să-i găzduiasca iernii gogonele.
Și printre nuci și mere sau gutui,
Parfumul e și el la locul lui.

Nici nu mai știi din toamnă ce să iei.
Iar viața… are și ea toamna ei.
Cum trece vremea peste mine Doamne !
Mă scrie timpul azi în două toamne.

18 sept. 2011

Când am să-învăţ să scriu...

Simt cum te doare timpul peste tăcute gânduri,
Cum cauţi regăsirea, prin vechile-amintiri.
Singurătatea nopţii, din nelipsite rânduri,
Te strânge precum zidul pe Ana-n mânăstiri.

Nici ochii nu mai au din lacrima-ţi tăcută.
A liniştii tăcere mai rău ca timpul doare...
Pierdută-n voia sorţii pe-o cale neştiută,
Cu gândul la o vorbă, un rând, o dezmierdare.

Când am să-învăţ să scriu, am să-ţi întind cărare,
S-aştern pe ea petale… poemele iubirii.
Nici eu n-am să mai simt cum neiubirea doare,
Nici tu, în nopţi tăcute, durerea despărţirii.

10 sept. 2011

Nu căutaţi iubirea prea departe...

Am cunoscut iubirea când nu ştiam s-o strig
În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig.
În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute,
Când sufletu-mi de înger ştia să o asculte.

Am cunoscut-o apoi în cântul ciocârliei,
În floarea de alun... şi-n foşnetul câmpiei
În strigătul de frate şi grija de bunic,
În primul fir de iarbă şi-n greierul cel mic.

În picături de ploaie, în roua de pe flori,
În geana răsărită a soarelui din zori.
Iubirea stă să cadă pe stelele din cer
Şi este-acolo sus şi-n zori când ele pier.

Câtă iubire Doamne ai pus pe lângă noi !
Dar orbi cum suntem azi şi-n suflete prea goi,
Împovăraţi de griji, sau gând de-navutire,
Nu ne mai pasă Doamne… călcăm peste iubire.

7 sept. 2011

Astăzi, mă tem să scriu…

Prea multă toamnă peste gânduri mute
Şi prea tăcut se-aude glasul serii.
Preumblă-n jur din rămăşiţa verii
Întemniţând din clipele trecute.

Astăzi mă tem să scriu. Prin neuitare,
Aleagă voci, cu glasul tău prin ele.
Parcă şi văd cum buzele-ţi rebele
Mă caută timid cu-o sărutare.

Mă-ntind în gând, să nu strivesc sărutul
Şi să te pierd în rămăşiţa verii.
Îmbălsămat în liniştea tăcerii
Mai schimb o amintire cu trecutul.

Azi n-o să scriu, mi-e frică şi mă sperii,
Prea multe clipe stau acum tăcute,
Prea multă toamnă peste gânduri mute
Şi prea tăcut se-aude glasul serii.

3 aug. 2011

Iubeşte-mă doar cât să nu mă doară

Eu nu exist, nu încerca să-ţi fiu
Vre-un gând tăcut, n-aş fi decât povară.
Întreabă versul meu pe care-l scriu.
El îmi cunoaşte sufletul pustiu,
Durerea care trece peste seară.
Visul din nopţi, când îngerii coboară
Să-ţi pună raze-n părul auriu.
El ştie dorul care mă-mpresoara
Şi gândul ce mă duce-n nopţi, târziu.
Nu mă iubi doar ca să-mi pui povară
Şi alte nopţi, în care să nu viu
În visul tău, în preajma ta să fiu.
Dacă vre-un gând în inimă-ţi strecoară
Iubire, în tăcere ţi-o măsoară.
Iar de-ai s-o faci vre-odată, ca să ştiu,
Iubeşte-mă doar cât să nu mă doară.

1 aug. 2011

Negru pe Alb

Negru pe Alb,
Cuvinte culese
Din slava divină
În eternul simbol
Făcut să pătrundă prin noi
ADEVĂR şi LUMINĂ

Astăzi Negru pe Alb
Este doar o grădină

Este doar un protest
Faţă de aceia cu crez
Şi cu har în cuvânt
Aceia ce azi
În această grădină
Au uitat LEGĂMÂNT
Au pierdut ADEVĂR
S-au strivit de LUMINĂ
Şi pe-un fir de oarbă putere
Pierduţi în nimic
La idoli murdari
Se închină.

30 iul. 2011

Celestic...

Ce zice un prunc
Când gânguru’-şi spune
E primul cuvânt
La ieşirea pe lume

Ascultă-l în gesturi
Şi taina-i pătrunde
Lui îngeri-i cântă
Şi el le răspunde

Fiorul vorbirii
Din altă lumina
Şi floarea crescută
În altă grădină

În leagănul vieţii
Îşi pleacă făptura
Vorbeşte cu cerul
Îi ştie căldura

Nu ştie iubirea
Şi totuşi o spune
Te chiamă cu el
În a pruncilor lume

18 iul. 2011

Săracul...

M-am născut în lumea acelor ce plâng,
Şi râd, şi iubesc… şi sapă pământul.
A celor ce-n minte frumosul îl strâng,
Dar scapă cu rost şi cu grijă cuvântul.

M-am născut în lumea acelor ce duc
Şi griji şi nevoi şi rostul de ţară.
Fără patima lor, cei care conduc
Ne-ar duce de râpă... şi-am fi de ocară.

M-am născut în lumea acelor ce ştiu
Să-şi facă o rugă la ceasul de seară.
Astăzi la ceasul acela târziu
Se stă în alcool, şi-n drog... se omoară.

M-am născut în lumea celor ce-adună
Tăcerea şi vorba la semn de respect.
Astăzi se latră la stele şi lună...
Îndreaptă-i Tu Doamne pe drumul cel drept.

15 iul. 2011

Portret

Cum să te scriu în cartea de iubire
Să te citesc de câte ori mi-e dor ?
Privirea ta... şi trupul tău subţire
Prinse-n cuvinte, tandru şi uşor.

Din versuri să te iau în prag de seară
Şi-n braţele iubirii să te-adun,
Când noaptea peste umbre se coboară
Sclavă privirii mele să te pun.

Sunt ca un gând cuprins de nerăbdare,
Să-i sting privirii doruri de nescris,
Caci la lumini ce vin din Carul Mare
Întreaga-ţi fiinţă pare-a fi un vis.

În ochii tăi s-a rătăcit lumina
Sclipirilor din stele şi din sori.
Pe trupul tău s-a zămislit grădina
Miresmelor din frunze şi din flori.

Din buze-ţi curg săruturi fermecate,
Strivind cu vraja lor închipuiri.
Cosiţele curg gândurile toate
Prin freamătul şuviţelor subţiri.

Iar în obraji, bujorii albi se-adună…
Din catifeaua lor te-au desenat.
În colţul gurii e un colţ de lună,
Rămas stingher, demult nesărutat.

În pasul tău s-ar potrivi condurul
Sortit cenuşăresei din poveşti.
Nevinovat aş face atunci pe furul…
În gândul meu doar tu te potriveşti.

6 iul. 2011

Din dor de noi...

In numele iubirii

Prinde-mi în braţe gândul şi strânge-l cu putere.
Primeşte-a lui chemare şi scapă-l de dorinţi.
Alintă-i rătăcirea c-un strop de mângâiere,
Sau poate c-un sărut din buzele-ţi fierbinţi.

Să nu-l scapi niciodată de-a braţelor strânsoare.
Adăpa-ţi fericirea la setea lui tăcută,
Să simţi cum stropi de rouă din razele de soare
Se strâng ca un fior pe lacrima-ţi durută.

Din patima iubirii să-i dai o picătură.
Îmbracă-l în tăcere cu-al inimii tău gând.
Le-om aduna pereche şi le-om simţi cum fură
Sărutul şi iubirea şi dragostea, pe rând.

5 iul. 2011

Intoarce-te din cerul tău de sus...

In numele iubirii

Tu aripă mi-ai fost în zborul meu.
Pereche a celei care azi rănită,
Înaltă rugă către Dumnezeu
Şi spre iubirea ta neprihănită.

Să mai scurteze calea dintre noi.
E prea mult nor în dreptul meu de soare.
M-am rătăcit prin fulgere şi ploi
Şi neiubirea macină şi doare.

Intoarce-te din cerul tău de sus,
Pătrunde-n visul meu pierdut în noapte,
Să-mi umpli amintiri care s-au dus
Şi să-mi alini durerile cu şoapte.

Mult prea departe-i drumul şi prea lung
Spre veşnica iubire ce ne-aşteaptă.
Ajută-mă prin colbul lui s-ajung...
Şi-n tot ce-i scris, să-mi fie calea dreaptă.


In numele iubirii

23 iun. 2011

Din umbra ta mi-am desenat destinul...

In numele iubirii

Iubesc a rătăcirilor povară
Pe drumul neumblatelor iubiri.
Când dorul tău începe să mă doară
Mă pierd în umbra ta din amintiri.

Din umbra ta mi-am desenat destinul.
Din şoapta ta cuvintele mi-am strâns.
Tu mi-ai fost leac, când ma durut suspinul,
Năframă, pentru lacrimi, când am plâns.

Mi-ai fost şi gând şi dor şi nemurire
Şi freamătul de frunză din popas,
Dorinţa mea nestinsă de iubire...
În toate-ai fost şi-n toate ai rămas.

Eşti umbra rătăcită-n miez de noapte,
Parfumul dispărut în primăveri,
Mai dulce decât şoapta unei şoapte
Sau adierea unei adieri.

22 iun. 2011

Acolo unde timpul îngroapă amintiri...

In numele iubirii

Nu stă-n puterea noastră să-i aruncăm tăcerii
Cuvinte temătoare... pe rostul ei divin.
Se-aşterne fără margini, când vine timpul serii
Şi-ascunde-n ea trecutul, puţin câte puţin.

Puterea ei destramă, căci totu-i trecător.
Purtând chemări tăcute prin spaţii siderale
Din nemişcata geană mai pică câte-un dor,
Şi tot ce mai rămâne se scutură-n petale.

Prin vise ne mai umblă speranţe rătăcite.
Frânturi de timp adună ce-a mai rămas din noi
Îngemănând puterea în clipe neclintite
Dorinţei nesfârşite de-a fi din nou în doi.

E prea departe locul şi calea mult prea lungă,
S-au dus prin poarta vieţii temutele iubiri.
Doar neumblate gânduri ar mai putea s-ajungă
Acolo unde timpul îngroapă amintiri.

19 mai 2011

Când am să plec nici timpul n-o să ştie…

Azi mă îmbrac în tine, poezie.
Vin sărbători, trecute peste vreme,
Începe neputinţa să le cheme
Şi trebuie să fiu la datorie.

Tu eşti doar haina mea de împrumut,
Croită din cuvânt şi zile multe
Nepuse tinereţii să le-asculte
Şi care peste mine au trecut.

Când am să plec, nici timpul n-o să ştie.
Căci eu sunt tu… şi tu ca mine eşti,
Ai să rămâi aici să povesteşti…
Iar eu, ascuns în tine, poezie.

18 mai 2011

De ce... ?

De ce-au trecut prin lume iubirea şi durerea ?
De ce pe amândouă, într-una le legăm ?
De ce ne doare-atunci când ascultăm tăcerea ?
De ce iertarea vine şi noi o alungăm ?

Mai lasă-mi pentru-o clipă, secunda de iertare,
Opreşte timpu’-n loc… să pot a înţelege,
De ce iubirea noastră atât de mult ne doare,
Ce patimă le leagă, ce dragoste, ce lege ?

Ce nevăzute doruri se-ascund între ruine
Rămase-n destrămarea trecutelor iubiri ?
Atâta nor se-adună sub vălul ce le ţine.
Cum de se pot ascunde, şi dor, în amintiri ?

De ce ne iese-ntr-una trecutul înainte ?
De ce uitarea fuge de clipe care dor ?
Răspunsuri neştiute, nescrise de cuvinte.
Secunde mari de timp… ascunse sub zăvor.

14 mai 2011

Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare...

Să nu-mi luaţi roua dimineţii
Şi nici sclipirea ei de soare.
Eu m-am născut simbolul vieţii
Şi lacrima mângâietoare.

M-aţi curs petală cu petală
În clipele de rătăcire,
Cătând în joaca lor letală
Răspunsul vostru de iubire.

Şi n-a trecut prin cer iubire,
Şi nici iubire pe pământ
Nescrisă-n trupul meu subţire
Cu-o lacrimă şi-un legământ.

Şi n-a trecut prin lume viaţă
Să nu-mi arunce o privire,
Cerându-mi parcă o povaţă,
O mângâiere… sau iubire.

Şi n-am lăsat nemângâiată
Privire-n dor rătăcitoare,
Nici inima îndurerată.
Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare.

13 mai 2011

Iertare…

Mi-e gându’-mpovarat de-atâta vină
Şi sufletul mai greu ca un păcat,
Că n-am ştiut măicuţa mea divină
Să-ţi port respectul, cât l-ai meritat.

M-am lepădat de tine scumpă mamă,
Fiind ruşinat de simplitatea ta.
Acum, cuvântul meu, plângând te chiamă,
Dar nu mai eşti aici a mă ierta.

Iar azi, când firul vieţii se destramă
Şi simt în vina mea cum mă priveşti,
Eu ştiu că bunătatea ta de mamă
Mai iartă de-acolo de unde eşti.

9 mai 2011

În picătura mea de libertate

Pamflet adevărat

Am renunţat voit la libertate,
M-am coborât din peşteră sau pom,
M-am asumat cu numele de OM
Şi-am hotărât să construiesc cetate.

Am plâns, am râs şi-am inventat cuvântul.
Am inventat dorinţa şi speranţa,
Iubirea pentru om şi cutezanţa
Şi am crezut că voi schimba pământul.

Am vrut apoi un loc pentru câmpie,
O casă cu balcoane şi cerdac,
O curte cu piscină şi hamac
Şi-am transformat dorinţa-n lăcomie.

Din lăcomie s-a născut şi ura.
În ură s-a pierdut uşor iubirea.
Speranţa mi-a adus dezamăgirea
Şi cutezanţa stresul şi tortura.

Azi nu mai ştiu şi nici n-am înţeles
La ce mi-a folosit să ştiu cuvântul,
Când am stricat şi-am otrăvit pământul
Cătând o picătură de progres ?

Mi-e scârbă de progres şi de cetate.
M-am săturat de numele de OM.
Mă vreau din nou în peşteră sau pom,
În picătura mea de libertate.

5 mai 2011

Te scriu cuvânt…

Te scriu cuvânt, să nu cad în păcat
Şi să mă uiţi de-atâta nepăsare.
Te-am ocolit, am râs, te-am judecat,
Dar m-ai iubit şi mi-ai lăsat chemare.

Mai învăţat să te rostesc demult,
Prin vremurile grele care-au fost.
Acum te ştiu, dar tot te mai ascult,
C-am învăţat tăcerea pe de rost.

Şi am s-o scriu cu litere de foc
Să ard în ea din clipele-ţi prea triste.
În cartea lumii încă mai e loc
Că tu să fii trecut la loc de cinste.

1 mai 2011

Te scriu poezie…

Te scriu poezie… în clipe de dor,
La miezul de noapte, la umbra de zi,
Când stele din ceruri spre mine cobor
Şi timpul mă uită, doar tu mă mai ştii.

Eşti firul speranţei din vise ce curg,
Iertarea căzută pe răul din noi,
Sclipirea de rază în prag de amurg,
Cărare deschisă spre viaţa de-apoi.

Balsam în iubire şi leac în dureri,
Fărâmă de apă căzută-n pustiu,
Dorinţa de mâine şi gândul de ieri…
Te scriu poezie… aşa cum te ştiu.

30 apr. 2011

Acolo...

Acolo unde iarba răsare din pământ
Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă,
Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă
Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt.

Acolo unde roua se varsă-n dimineţi,
Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori,
Săgeată de lumină, a astrului din zori,
În murmururi tăcute cântate de poeţi.

Acolo unde floarea ne-mbată de parfum,
Culori nemuritoare şi vise de iubire,
Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire,
În leagăne celeste la margine de drum.

Acolo unde noaptea auzi privighetori,
Pierdute voci de îngeri în cântece de iele,
La umbra nevăzută a darnicelor stele,
Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori.

Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim
În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea,
Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea
Din valurile mării, pe voci de pantomim.

Acolo unde toamna e darnică cu noi
Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea,
E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea
În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi.

Acolo unde munţii privesc de sus câmpia
Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare,
Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare,
Acolo suntem noi… acolo-i România

27 apr. 2011

S-au rătăcit prin lume primăveri…

Se pleacă pomii grei de-atâtea flori,
Ca de povara unei frumuseţi
Ajunsă-n locul vechilor nămeţi
Să ducă mai departe din fiori.

E ca un vis… şi ninge peste glod
Cu fulgi din curcubeie colorate.
Potecile sunt învelite toate
Cu semnul bogăţiei pentru rod.

S-a stins culoarea vechilor zăpezi,
În fluturi cu sclipiri de diamant.
Parfumuri rătăcite prin neant
Împodobesc tăcerile-n livezi.

Smerit, se-apleacă muntele de dor
Spre poala împodobită-n măreţie,
S-asculte trilul lin de ciocârlie
Şi susurul măreţului izvor.

Ciudate umbre-i răscolesc privirea;
Trec ciute care-aleargă nicăieri.
S-au rătăcit prin lume primăveri
Şi-n suflete s-a cuibărit iubirea.

6 feb. 2011

Am pus peste iubire legământ …


Ne-am sărutat în faţa ta icoană
Că-i datină creştină pe pământ,
Lângă altar am pus pe cap coroană
Şi-am pus peste iubire legământ.

Supuşi să fim divinului cuvânt,
Respectul şi iubirea să ne poarte
Prin pasul vieţii noastre pe pământ,
La ceasul despărţirilor din moarte.

Dar iartă Doamne-al inimii păcat…
În ea iubirea încă mai trăieşte,
În drumu’-acesta scurt am învăţat
Că moartea nu desparte, ci uneşte.

18 ian. 2011

E-atât de simplu, Doamne, să iubesti…

Viaţa are o limită, iubirea nu… nu irositi viaţa, iubiţi-vă !
bunget marin

Nu irosiţi secundele tăcerii…
E-atât de scurtă trecerea prin lut.
Când ai ajuns la ceasurile serii
Să nu pui întrebarea… ce-ai făcut ?

Nu înveli iubirea-n gânduri rele,
Alege dor, când viaţa ta e goală,
Să nu fii singur dincolo de stele
Impovărat de propria-ţi greşeală.

Când timpul curge fără de oprire
Nu ţine ură-n viaţa ce-o trăieşti.
Numai iubind ajungi în nemurire.
E-atât de simplu, Doamne, să iubeşti…

17 ian. 2011

La tine mamă…

La tine mamă mă gândesc mereu
 De câte ori durerile m-apasă.
 În clipe de tristeţe şi de greu
 Trimit un gând la tine, către casă.
 
 Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,
 Chiar şi atunci în clipe de durere.
 Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,
 Cu sufletul… şi sfânta lui tăcere.
 
 Aş vrea să pot în vise să te ţin.
 Ca tine mamă… să-mi răpun necazul.
 Să cred doar în speranţele ce vin
 Şi-n lacrima ce-mi mângâie odrazul.
 
 La tine mamă… doruri de se frâng,
 Tu şti să le acoperi cu tăcerea.
 La tine mamă gândurile plâng
 Dar numai tu le-mpartasesti durerea. 

14 ian. 2011

Poveste de iubire...

Mi-ai desenat pe vis iubirea din poeme 
Şi din priviri mi-ai scris culoare de apus 
Pierdută-n rătăciri tristeţea mea se teme 
De umbra fericirii şi zâmbetul nespus... 

M-am perindat în timp printre pereţii lumii 
Am scris cerşind cuvinte petalelor de crin 
Imperiala floare purtând culoarea spumii 
E gol şi astăzi cerul... de freamătul divin 

Ne vom întoarce-n gânduri pe leagănul lăsat 
Talazului de aur crescut în umbra mării 
Să ne trăim puţinul din visul ce-am visat 
Într-o poveste scrisă din patima uitării

13 ian. 2011

De câte ori cuvintele n-ajung...

Sunt om şi dor, şi fiinţă, şi scânteie 
Şi viaţă sunt îngemănată-n timp. 
I-am venerat pe zeii din Olimp 
Că n-au ştiut nicicând tristeţea ce e. 

Tristeţea mea ar fi crescut un munte 
Lăsând Olimpul doar o biată stâncă. 
M-am cufundat în liniştea adâncă 
Să uit de zei, Olimpul şi de multe. 

Mi-am angajat cuvântul ajutor, 
Să-mi umple nopţi ce s-au golit de vise 
Şi-n versurile ce-au rămas nescrise 
Să plângă el atunci când îmi e dor. 

Dar e şi dor pe care el nu-l ştie, 
Tăcerea lui deschide porţi la rând 
Prin care suferinţele pătrund 
Şi lacrima din ochii mei învie. 

Ascuns în taina sacră-a unui plâns 
Încerc tristeţea gândului s-alung, 
De câte ori cuvintele n-ajung, 
O lacrimă e singurul răspuns.

Plâng ochi-mi grei de-atâta aşteptare...

Am pus iubiri în tot ce ne-împresoară 
Şi ne-am legat pe veci în lanţul lor. 
Te mai iubesc... şi-o spun – a câta oară? –
Şi-ţi mai iubesc şi clipele de dor. 

Tu ai plecat în lumea fericirii,
Eu am rămas în urma ta puţin, 
Să prind în lacăt porţile iubirii... 
Ştiu că m-aştepţi şi ştii că am să vin. 

Mi-e timpul dor... şi neiubirea doare,
Secundele atârnă ca un chin, 
Plâng ochii-mi grei de-atâta aşteptare.
E-atât de mult, acum, acest puţin.

Am să te scriu în versul de iubire

Iubirea ta mi-a scris pe dor cu stele. 
În amintiri mi-a scris cu jurământ. 
Împarte-mi, Doamne, viaţa printre ele 
Şi lasă-mi doar o parte pe pământ. 

Din ceruri să privesc spre nemurire, 
De pe pământ iubirea să-mi ascult. 
Păstrează gândul meu în amintire 
Şi-ai să-nţelegi cât te iubesc de mult. 

Şi n-am să uit, şi n-am să las vreodată 
Să se strecoare timpul între noi. 
Din el, uitarea creşte neudată, 
Iar timpul nu mai curge înapoi. 

Am să te scriu în versul de iubire, 
Să fii tu Ana versului zidit. 
Poemul meu să fie mânăstire 
În Edenul în care ne-am iubit...

12 ian. 2011

Să nu juraţi iubire...

Să nu juraţi iubire 
Niciodată. 
Iubirea e un lucru sfânt, 
Nu poate fi legată 
De cuvinte 
Precum un jurământ. 
Păstraţi-o simplă, 
Curată, ca o floare.... 
Faceţi-o doar 
Un simplu legământ. 
Cu voi, cu ea, 
Cu inima ce doare, 
Cu tot ce are 
Viaţa pe pământ. 
Curată va trăi. 
Curată, nu mai moare. 
Să nu juraţi iubire 
Niciodată, 
Trăiţi iubirea. 
Iubiţi-vă...şi-atât.

De vreţi iubiri...

De vreţi iubiri 
Să creşteţi, 
Udaţi-le cu lacrimi. 
Din dragoste 
Şi vise, 
Faceţi-le veşmânt. 
Şi vorbe dulci, 
Şi doruri, 
Rostite fără pătimi. 
Feriţi-le de ura 
Ce naşte 
Din cuvânt. 
Plăpânde sunt, 
Şi mor 
La prima vorbă goală, 
Lăsând să 
crească-într-una, 
Durerile din noi. 
Ce rost 
Să suferim....? 
Iubirea e o boală, 
Al cărei leac 
E trainic, 
Doar când suntem în doi.