Când am să plec nici timpul n-o să ştie…

Azi mă îmbrac în tine, poezie.
Vin sărbători, trecute peste vreme,
Începe neputinţa să le cheme
Şi trebuie să fiu la datorie.

Tu eşti doar haina mea de împrumut,
Croită din cuvânt şi zile multe
Nepuse tinereţii să le-asculte
Şi care peste mine au trecut.

Când am să plec, nici timpul n-o să ştie.
Căci eu sunt tu… şi tu ca mine eşti,
Ai să rămâi aici să povesteşti…
Iar eu, ascuns în tine, poezie.

De ce... ?

De ce-au trecut prin lume iubirea şi durerea ?
De ce pe amândouă, într-una le legăm ?
De ce ne doare-atunci când ascultăm tăcerea ?
De ce iertarea vine şi noi o alungăm ?

Mai lasă-mi pentru-o clipă, secunda de iertare,
Opreşte timpu’-n loc… să pot a înţelege,
De ce iubirea noastră atât de mult ne doare,
Ce patimă le leagă, ce dragoste, ce lege ?

Ce nevăzute doruri se-ascund între ruine
Rămase-n destrămarea trecutelor iubiri ?
Atâta nor se-adună sub vălul ce le ţine.
Cum de se pot ascunde, şi dor, în amintiri ?

De ce ne iese-ntr-una trecutul înainte ?
De ce uitarea fuge de clipe care dor ?
Răspunsuri neştiute, nescrise de cuvinte.
Secunde mari de timp… ascunse sub zăvor.

Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare...

Să nu-mi luaţi roua dimineţii
Şi nici sclipirea ei de soare.
Eu m-am născut simbolul vieţii
Şi lacrima mângâietoare.

M-aţi curs petală cu petală
În clipele de rătăcire,
Cătând în joaca lor letală
Răspunsul vostru de iubire.

Şi n-a trecut prin cer iubire,
Şi nici iubire pe pământ
Nescrisă-n trupul meu subţire
Cu-o lacrimă şi-un legământ.

Şi n-a trecut prin lume viaţă
Să nu-mi arunce o privire,
Cerându-mi parcă o povaţă,
O mângâiere… sau iubire.

Şi n-am lăsat nemângâiată
Privire-n dor rătăcitoare,
Nici inima îndurerată.
Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare.

Iertare…

Mi-e gându’-mpovarat de-atâta vină
Şi sufletul mai greu ca un păcat,
Că n-am ştiut măicuţa mea divină
Să-ţi port respectul, cât l-ai meritat.

M-am lepădat de tine scumpă mamă,
Fiind ruşinat de simplitatea ta.
Acum, cuvântul meu, plângând te chiamă,
Dar nu mai eşti aici a mă ierta.

Iar azi, când firul vieţii se destramă
Şi simt în vina mea cum mă priveşti,
Eu ştiu că bunătatea ta de mamă
Mai iartă de-acolo de unde eşti.

În picătura mea de libertate

Pamflet adevărat

Am renunţat voit la libertate,
M-am coborât din peşteră sau pom,
M-am asumat cu numele de OM
Şi-am hotărât să construiesc cetate.

Am plâns, am râs şi-am inventat cuvântul.
Am inventat dorinţa şi speranţa,
Iubirea pentru om şi cutezanţa
Şi am crezut că voi schimba pământul.

Am vrut apoi un loc pentru câmpie,
O casă cu balcoane şi cerdac,
O curte cu piscină şi hamac
Şi-am transformat dorinţa-n lăcomie.

Din lăcomie s-a născut şi ura.
În ură s-a pierdut uşor iubirea.
Speranţa mi-a adus dezamăgirea
Şi cutezanţa stresul şi tortura.

Azi nu mai ştiu şi nici n-am înţeles
La ce mi-a folosit să ştiu cuvântul,
Când am stricat şi-am otrăvit pământul
Cătând o picătură de progres ?

Mi-e scârbă de progres şi de cetate.
M-am săturat de numele de OM.
Mă vreau din nou în peşteră sau pom,
În picătura mea de libertate.

Te scriu cuvânt…

Te scriu cuvânt, să nu cad în păcat
Şi să mă uiţi de-atâta nepăsare.
Te-am ocolit, am râs, te-am judecat,
Dar m-ai iubit şi mi-ai lăsat chemare.

Mai învăţat să te rostesc demult,
Prin vremurile grele care-au fost.
Acum te ştiu, dar tot te mai ascult,
C-am învăţat tăcerea pe de rost.

Şi am s-o scriu cu litere de foc
Să ard în ea din clipele-ţi prea triste.
În cartea lumii încă mai e loc
Că tu să fii trecut la loc de cinste.

Te scriu poezie…

Te scriu poezie… în clipe de dor,
La miezul de noapte, la umbra de zi,
Când stele din ceruri spre mine cobor
Şi timpul mă uită, doar tu mă mai ştii.

Eşti firul speranţei din vise ce curg,
Iertarea căzută pe răul din noi,
Sclipirea de rază în prag de amurg,
Cărare deschisă spre viaţa de-apoi.

Balsam în iubire şi leac în dureri,
Fărâmă de apă căzută-n pustiu,
Dorinţa de mâine şi gândul de ieri…
Te scriu poezie… aşa cum te ştiu.