cu balsamul iubirii de mamă
ferecat in tăcerea din stânci
timpul tău cu iubire ne cheamă
Tu, femeie...
Plăpândă fiinţă, gingaşă, dar şi dură.
Umil rătăcitor, capriciilor din vreme,
Tu ai ştiut să judeci cu-o măsură,
Sfidând durerea... fără a te teme.
Cu urma ta, ai mângâiat pământul,
Crescând vlăstarul timpului ce vine.
Şi n-ai uitat... a-ţi ţine legământul,
Iubindu-ne pe toţi, uitându-te pe tine.
Pe fruntea ta se oglindeşte cerul.
Seninul lui, pălind din măreţie.
Sălăşluiesti în tine... efemerul,
În drumul lui nescris, spre veşnicie.
E ziua ta femeie...
E doar o zi... o zi prea mică poate
Să prindă-n ea întreaga-ţi măreţie
De fiică, soră, mamă şi soţie
Şi să cuprindă gândurile-mi toate.
E doar o zi... ce n-ar putea să deie
A firului de viaţă-nsemnătate,
Ce l-ai crescut cu dorurile toate
Să-ţi împlinească rostul de femeie.
E doar o zi... cum toate-ţi sunt în fire
Cu zâmbet blând de mamă grijulie,
Cu farmecul şi girul de soţie,
Să-ţi împlinească rostul de iubire.
E doar o zi... în care se cuvine
Să ne plecăm în faţa nemuririi,
În faţa inocenţei şi iubirii,
S-avem privirea cântec pentru tine.
E doar o zi... să-ţi pună-n ochi scânteie,
Să-ţi dăm un strop din dragoste-napoi,
Măcar o zi să te iubim şi noi...
E doar o zi... e ziua ta femeie!
Mă plec în faţa ta, minune pământeană…
Mă plec în faţa ta, făptură minunată,
Simbol al vieţii şi dragostei eterne.
Eşti fiică, soră şi mamă devotată,
În umbra vremii ce peste tine cerne.
Un trandafir, ca semn de preţuire,
Şi-alăturea o lacrimă din ochii mei.
O lacrimă de dor, de pace şi iubire,
Să-ţi umezeşti sărutul pentru pruncii tăi.
Mă plec în faţa ta, făptură minunată,
Simbol al vieţii şi dragostei eterne.
Eşti fiică, soră şi mamă devotată,
În umbra vremii ce peste tine cerne. cerne.
Eşti tu...
Te ştiu din gânduri,
Din vise,
Din doruri şi durere.
Din tot ce-am vrut
Să am –
Iubire, mângâiere.
Tu eşti petală
Şi floare,
Balsam de suflet eşti.
Tu eşti cărarea
Ce duce
Spre lumea de poveşti.
Tu eşti iubirea,
Şi dorul
Ce sufletul alină.
Eşti mângâierea
Dulce,
Eşti rază, eşti lumină.
.
Ascultă-mă femeie…
Eu n-am să-ţi spun că te iubesc,
E prea banal şi prea firesc,
Dar am să-ţi pun un câmp cu flori,
Iar la sărut îi pun fiori.
În fiecare zi o floare
Ţi-o voi aduce la picioare.
Voi sta de veghe nopţi întregi
Şi-ai să-ntelegi...
Eu n-am să spun că te ador,
Dar visu’-am să ţi-l fac uşor,
Pe braţe-am să te port la cină,
Te-oi duce seara în gradină,
Pe mân-am să te culc în noapte
Şi vorbe dulci ţi-oi spune-n şoapte,
Ţi-oi umple casa de copii
Şi tu vei ştii...
Eu n-am să-ţi spun nici vorbe mari
Precum vestiţii cărturari.
Dar când vom fi pe-acelaşi drum,
Întotdeauna... ca şi-acum,
Vor trece zile rând pe rând
Şi-om împărţii acelaşi gând
Şi-o curte plină de nepoţi,
Ai să socoţi...
Şi tu, femeie, tu...
Am cunoscut iubirea de-a lungul unei vieţi
Pot azi să spun cuvinte, pe care doar poeţi
Scormonitori de visuri, le mai aşează-n rânduri,
Dar nefiind trăite rămân doar simple gânduri.
Iubirea... mi-a fos mamă, şi soră, şi soţie,
Iubirea mi-a fost fiică şi dor... ori bucurie.
Din ochii blânzi, priviri, pe mine-au rătăcit
Şi piatră să fii fost şi te simţeai iubit.
Iar când, firesc, durerea m-a căutat, atunci
Eu lacrima mi-am şters cu zâmbete de prunci.
Iubirii i-am fost rob, dar viaţa mi-a fost plină
Şi tu, femeie, tu... tu porţi întreaga vină.
Mai întreabă femeia...
Dac’-ai ştii să citeşti
Peste urme de timp...
Calea vieţii nescrisă de legi,
Peste care şi tu
Ai lăsat destul rău,
Poate atunci ai putea să-nţelegi;
Cum atâtea căderi
S-au săltat din noroi
Printre lacrimi pierdute-n şiroaie,
Cum atâţia părinţi
Şi atâţia copii...
Au pierit, fără rost, prin războaie.
De-ai putea să citeşti
Printre umbre de vieţi,
Prin tăcerea luminii... atunci
Ai putea să-nţelegi,
Cum atâtea dureri
Se transformă-n iubire de prunci.
Dacă n-ai înţeles,
Cu aceste dureri...
Cum de lumii-i mai arde scânteia,
Firul ei nu s-a rupt,
Viaţa curge mereu
Peste acelaşi trecut... ? mai întreabă femeia.
Tu, femeie…
Între lumi, temelia, este fir de iubire...
Pământul, ce muguru’-l scoate-n gradină,
Ca un leagăn de vieţi... nedorit de pieire.
Un miracol divin, dătător de lumină.
Steaua vechilor magi spre-ale lumii destine.
Nesfârşitei poveri... purtător peste vreme,
Visuri lungi ai crescut în tăcutul din tine,
Vii dovezi, că iubirea... de nimic nu se teme.
Peste timp, doar lumina mai arde nestinsă.
Au greşit, în prezicerea lumii, profeţii.
Ai căzut, te-ai săltat, şi mereu neînvinsă,
Tu, femeie... eşti râu... din izvoarele vieţii.
