Postare by Bunget Marin-j.

Ti-am dăruit o zi...

timpul tău şterge lacrimi de prunci
cu balsamul iubirii de mamă
ferecat in tăcerea din stânci
timpul tău cu iubire ne cheamă



Tu, femeie...

Plăpândă fiinţă, gingaşă, dar şi dură.
Umil rătăcitor, capriciilor din vreme,
Tu ai ştiut să judeci cu-o măsură,
Sfidând durerea... fără a te teme.

Cu urma ta, ai mângâiat pământul,
Crescând vlăstarul timpului ce vine.
Şi n-ai uitat... a-ţi ţine legământul,
Iubindu-ne pe toţi, uitându-te pe tine.

Pe fruntea ta se oglindeşte cerul.
Seninul lui, pălind din măreţie.
Sălăşluiesti în tine... efemerul,
În drumul lui nescris, spre veşnicie.



E ziua ta femeie...

E doar o zi... o zi prea mică poate
Să prindă-n ea întreaga-ţi măreţie
De fiică, soră, mamă şi soţie
Şi să cuprindă gândurile-mi toate.

E doar o zi... ce n-ar putea să deie
A firului de viaţă-nsemnătate,
Ce l-ai crescut cu dorurile toate
Să-ţi împlinească rostul de femeie.

E doar o zi... cum toate-ţi sunt în fire
Cu zâmbet blând de mamă grijulie,
Cu farmecul şi girul de soţie,
Să-ţi împlinească rostul de iubire.

E doar o zi... în care se cuvine
Să ne plecăm în faţa nemuririi,
În faţa inocenţei şi iubirii,
S-avem privirea cântec pentru tine.

E doar o zi... să-ţi pună-n ochi scânteie,
Să-ţi dăm un strop din dragoste-napoi,
Măcar o zi să te iubim şi noi...
E doar o zi... e ziua ta femeie!



Mă plec în faţa ta, minune pământeană…

Mă plec în faţa ta, făptură minunată,
Simbol al vieţii şi dragostei eterne.
Eşti fiică, soră şi mamă devotată,
În umbra vremii ce peste tine cerne.

Un trandafir, ca semn de preţuire,
Şi-alăturea o lacrimă din ochii mei.
O lacrimă de dor, de pace şi iubire,
Să-ţi umezeşti sărutul pentru pruncii tăi.

Mă plec în faţa ta, făptură minunată,
Simbol al vieţii şi dragostei eterne.
Eşti fiică, soră şi mamă devotată,
În umbra vremii ce peste tine cerne. cerne.

 

  Eşti tu...

Te ştiu din gânduri,
Din vise,
Din doruri şi durere.
Din tot ce-am vrut
Să am –
Iubire, mângâiere.
Tu eşti petală
Şi floare,
Balsam de suflet eşti.
Tu eşti cărarea
Ce duce
Spre lumea de poveşti.
Tu eşti iubirea,
Şi dorul
Ce sufletul alină.
Eşti mângâierea
Dulce,
Eşti rază, eşti lumină.

.

 Ascultă-mă femeie… 

Eu n-am să-ţi spun că te iubesc,
E prea banal şi prea firesc,
Dar am să-ţi pun un câmp cu flori,
Iar la sărut îi pun fiori.

În fiecare zi o floare
Ţi-o voi aduce la picioare.
Voi sta de veghe nopţi întregi
Şi-ai să-ntelegi...

Eu n-am să spun că te ador,
Dar visu’-am să ţi-l fac uşor,
Pe braţe-am să te port la cină,
Te-oi duce seara în gradină,

Pe mân-am să te culc în noapte
Şi vorbe dulci ţi-oi spune-n şoapte,
Ţi-oi umple casa de copii
Şi tu vei ştii...

Eu n-am să-ţi spun nici vorbe mari
Precum vestiţii cărturari.
Dar când vom fi pe-acelaşi drum,
Întotdeauna... ca şi-acum,

Vor trece zile rând pe rând
Şi-om împărţii acelaşi gând
Şi-o curte plină de nepoţi,
Ai să socoţi...

  

 Şi tu, femeie, tu... 

 Am cunoscut iubirea de-a lungul unei vieţi 

Pot azi să spun cuvinte, pe care doar poeţi 

Scormonitori de visuri, le mai aşează-n rânduri, 

Dar nefiind trăite rămân doar simple gânduri. 

 Iubirea... mi-a fos mamă, şi soră, şi soţie, 

Iubirea mi-a fost fiică şi dor... ori bucurie. 

Din ochii blânzi, priviri, pe mine-au rătăcit 

Şi piatră să fii fost şi te simţeai iubit. 

 Iar când, firesc, durerea m-a căutat, atunci 

Eu lacrima mi-am şters cu zâmbete de prunci. 

Iubirii i-am fost rob, dar viaţa mi-a fost plină 

Şi tu, femeie, tu... tu porţi întreaga vină.

   

 Mai întreabă femeia... 

 Dac’-ai ştii să citeşti 

Peste urme de timp... 

Calea vieţii nescrisă de legi, 

Peste care şi tu 

Ai lăsat destul rău, 

Poate atunci ai putea să-nţelegi;

Cum atâtea căderi 

S-au săltat din noroi 

Printre lacrimi pierdute-n şiroaie, 

Cum atâţia părinţi 

Şi atâţia copii... 

Au pierit, fără rost, prin războaie.

De-ai putea să citeşti 

Printre umbre de vieţi, 

Prin tăcerea luminii... atunci 

Ai putea să-nţelegi, 

Cum atâtea dureri 

Se transformă-n iubire de prunci.

Dacă n-ai înţeles, 

Cu aceste dureri... 

Cum de lumii-i mai arde scânteia, 

Firul ei nu s-a rupt, 

Viaţa curge mereu 

Peste acelaşi trecut... ? mai întreabă femeia.

   

Tu, femeie… 

Între lumi, temelia, este fir de iubire... 

Pământul, ce muguru’-l scoate-n gradină, 

Ca un leagăn de vieţi... nedorit de pieire. 

Un miracol divin, dătător de lumină. 

 Steaua vechilor magi spre-ale lumii destine. 

Nesfârşitei poveri... purtător peste vreme, 

Visuri lungi ai crescut în tăcutul din tine, 

Vii dovezi, că iubirea... de nimic nu se teme. 

 Peste timp, doar lumina mai arde nestinsă. 

Au greşit, în prezicerea lumii, profeţii. 

Ai căzut, te-ai săltat, şi mereu neînvinsă, 

Tu, femeie... eşti râu... din izvoarele vieţii.

 

Să fii un fluture pe-o floare…

Sunt omul simplu de pe stradă,
Cum deseori am fost numit
De guvernanți când ies la sfadă
Cu glas peltic și gângăvit.

Dar simplitatea nu acuză,
N-a fost nicicând dăunătoare,
Cuvântul este doar o scuză
Pentru prostia voastră mare.

Când ești în fruntea țării tele
Și o cufunzi în sărăcie,
Dorind de-aici să faci avere…
E o dovadă de prostie.

Și-n sărăcia asta mare
Ți-e gândul numai la furat,
Nu ești un fluture pe-o floare,
Ești doar o muscă pe-un rahat.

M-am perindat prin visul tău, femeie…

Pe temelia lumii ai așezat iubire,
Din dorul tău, ai pus un fir de dor,
Speranță-ai pus și dragoste-n zidire
Și visul tău… deasupra tuturor.

M-am perindat prin visul tău, femeie,
Prin prea puținul tău, dorit din fire.
Azi iți trimit în dar o orhidee,
Un gând curat și-o clipă de iubire.

Să uiți că soarta lumii ți-e povară,
Că viața ei, din viața ta rodește.
În sufletu-ți, un strop de primăvară
Din lacrima iubirii mele, crește.

Mărțișor…

Azi, îți declar iubire, la ceas de primăvară.
Prins rob, în nostalgia sclipirilor din soare,
Pin firea neputinței, în inimă-mi strecoară
Dorința de-a iubi… nemărginită floare.

Pe buzele-ți petale să pun un strop de rouă,
Legat în două raze de soare-n răsărit,
Când totul împrejur se-îmbracă-n haină nouă,
Când tot ce simte viață, se-întoarce la iubit.

Dintr-un sărut, un ciucur, să-ți pun în colțul gurii
Și-n cel mai tainic gând să-l învelesc în dor,
Precum e ghiocelul din verdele naturii
La ceas de primavară să-ți fie mărțișor.

Buchetul...

Ți-am trimis;
Două fire de vis.
Lângă ele,
Plăpând si subțire,
Invelit în iubire
Și plin de candoare,
Un fir de cicoare.
Trandafir,
Doar un fir.
Ba nu, două,
Cu petale-învelite
În rouă.
Dar otrava din spin,
M-a făcut
Să strecor un suspin.
Două raze de lună.
Două canturi de iele.
De pe cer,
Am furat două stele.
Și-între ele,
Ascuns și chitit,
Cum era și normal
Și firesc,
Un mesaj.
Dar n-am indrăznit,
Să adaug pe el,
Te iubesc.

Ne numără anii…

De la primul cuvânt… deseori nerostit,
Primul pas, primul gând, primul gest de copil,
Anii vin lângă noi numărând negreșit
Fiecare secundă, fiecare April.

Peste numărul lor se așterne iubirea
Și din numărul lor se-aud pruncii strigând.
Încercăm cu respect să ne ținem menirea
Și odată cu ei ne trezim alergând.

Prea grăbiți, ignorăm frumusețea câmpiei.
Cu privirea din noi căutăm prea departe.
Ca un gând destrămat, înrobiți lăcomiei,
Îi trudim fără rost pentru lucruri deșarte.

Însă, vine un timp, când lipsiți de puteri…
Prea târziu înțelepți, de pe multe luăm mâna.
Când doar anii mai sunt valoroase averi.
Ei sunt tot ce mai luăm când ne-nghite țărâna.

Și de-acolo, de jos, de sub liniștea ei,
De sub umbra ce-o pun pe morminte, castanii,
Simți cum cei ce-au rămas, că-s creștini sau atei,
Cu dispreț, sau respect, ne mai numără anii.

E timpu’-împăcării, e sfântul Crăciun.

E timpul, când pruncii în ceruri se nasc.
Scântei de lumină aleargă rebele,
Ascunse-n minunea din ramul de vâsc.
Din plete de îngeri se scutură stele.

E timpul să fim iertători și mai buni.
Cu suflet plecat și cu gânduri curate,
Trimitem spre îngeri, în cer, rugăciuni,
Să fim mai ușori, mai goliți de păcate.

E timpu’-împăcării, e sfantul Crăciun.
Prin albul zăpezii vedem puritate.
Se schimbă și anul cu unul mai bun,
Mai gol de nevoi și mai plin cu de toate.

Plutesc bucurii peste gândul de mâine.
Este multă căldură și mult adevăr.
Săracul… și el, ia din coaja de pâine
În spiritu-i sfânt, cozonac și cu măr.

Un poem pentru lumea durerii…

Nu mai au niciun drept, nici măcar să mai plângă,
Vină n-au, vina lor e lume nătângă,
Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,
Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.

Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.
Pentru ei, umilința, e și surdă și mută.
În speranță mai au doar bucata de pâine
Ce-o primesc când și când, pentru ziua de mâine.

Când din lacrima lor se ridică palate,
Nu mai știu că pe lume mai este dreptate.
Demnitatea, și ea, a rămas mai puțină.
Sunt acum condamnați, condamnați fără vină.

E o lume ce crește zi de zi tot mai mare,
Peste care și noi împroșcăm nepăsare,
Și când tot ce vedem îi întindem tăcerii
Mai zidim un cuvânt la poemul durerii.

Povești de București…

Demult, venind la un proces, cu
Un oarecare, pentru ghete,
Din Scornicesti, un nenea Escu,
Ramase-aci să dea decrete.

Perseverând în interes, cu
Un zel nebun și fără jenă,
Ajunse-n fruntea țării Escu
Și lângă Escu… o Elenă.

În ziua-n care-am înțeles cu
Toți, c-am vrea democrație,
L-am alungat atunci pe Escu
Fără să știm cum o să fie.

Am mers la vot și ne-am ales cu
Unul sărac și cumsecade,
Ca un făcut și el tot Escu.
(Bolnav după mineriade.)

Sortiți să ne luptăm prea des cu
Nenorocirea și blestemul,
Am pus alt Escu-n loc de Escu,
Dar p’asta la învins sistemul

De mafioți, făcând exces, cu
Nelegiuiri și alte cele…
C-ai fi crezut că bietul Escu
Era de paie, sau surcele.

Și de nevoie am purces cu
Alte schimbări să prindem hoții.
Și tot așa din Escu-n Escu
Aproape ne-am schimbat cu toții.

Vârâm gunoiul pe sub preș, cu
Nerușinare… și cu lene.
Și ne conduce tot un Escu
Cu nelipsitele Elene.