E-atât de simplu, Doamne, să iubesti…

Viaţa are o limită, iubirea nu… nu irositi viaţa, iubiţi-vă !
bunget marin

Nu irosiţi secundele tăcerii…
E-atât de scurtă trecerea prin lut.
Când ai ajuns la ceasurile serii
Să nu pui întrebarea… ce-ai făcut ?

Nu înveli iubirea-n gânduri rele,
Alege dor, când viaţa ta e goală,
Să nu fii singur dincolo de stele
Impovărat de propria-ţi greşeală.

Când timpul curge fără de oprire
Nu ţine ură-n viaţa ce-o trăieşti.
Numai iubind ajungi în nemurire.
E-atât de simplu, Doamne, să iubeşti…

La tine mamă…

La tine mamă mă gândesc mereu

 De câte ori durerile m-apasă.

 În clipe de tristeţe şi de greu

 Trimit un gând la tine, către casă.

 

 Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,

 Chiar şi atunci în clipe de durere.

 Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,

 Cu sufletul… şi sfânta lui tăcere.

 

 Aş vrea să pot în vise să te ţin.

 Ca tine mamă… să-mi răpun necazul.

 Să cred doar în speranţele ce vin

 Şi-n lacrima ce-mi mângâie odrazul.

 

 La tine mamă… doruri de se frâng,

 Tu şti să le acoperi cu tăcerea.

 La tine mamă gândurile plâng

 Dar numai tu le-mpartasesti durerea. 

Poveste de iubire...

Mi-ai desenat pe vis iubirea din poeme 
Şi din priviri mi-ai scris culoare de apus 
Pierdută-n rătăciri tristeţea mea se teme 
De umbra fericirii şi zâmbetul nespus... 

M-am perindat în timp printre pereţii lumii 
Am scris cerşind cuvinte petalelor de crin 
Imperiala floare purtând culoarea spumii 
E gol şi astăzi cerul... de freamătul divin 

Ne vom întoarce-n gânduri pe leagănul lăsat 
Talazului de aur crescut în umbra mării 
Să ne trăim puţinul din visul ce-am visat 
Într-o poveste scrisă din patima uitării

De câte ori cuvintele n-ajung...

Sunt om şi dor, şi fiinţă, şi scânteie 
Şi viaţă sunt îngemănată-n timp. 
I-am venerat pe zeii din Olimp 
Că n-au ştiut nicicând tristeţea ce e. 

Tristeţea mea ar fi crescut un munte 
Lăsând Olimpul doar o biată stâncă. 
M-am cufundat în liniştea adâncă 
Să uit de zei, Olimpul şi de multe. 

Mi-am angajat cuvântul ajutor, 
Să-mi umple nopţi ce s-au golit de vise 
Şi-n versurile ce-au rămas nescrise 
Să plângă el atunci când îmi e dor. 

Dar e şi dor pe care el nu-l ştie, 
Tăcerea lui deschide porţi la rând 
Prin care suferinţele pătrund 
Şi lacrima din ochii mei învie. 

Ascuns în taina sacră-a unui plâns 
Încerc tristeţea gândului s-alung, 
De câte ori cuvintele n-ajung, 
O lacrimă e singurul răspuns.

Plâng ochi-mi grei de-atâta aşteptare...

Am pus iubiri în tot ce ne-împresoară 
Şi ne-am legat pe veci în lanţul lor. 
Te mai iubesc... şi-o spun – a câta oară? –
Şi-ţi mai iubesc şi clipele de dor. 

Tu ai plecat în lumea fericirii,
Eu am rămas în urma ta puţin, 
Să prind în lacăt porţile iubirii... 
Ştiu că m-aştepţi şi ştii că am să vin. 

Mi-e timpul dor... şi neiubirea doare,
Secundele atârnă ca un chin, 
Plâng ochii-mi grei de-atâta aşteptare.
E-atât de mult, acum, acest puţin.

Am să te scriu în versul de iubire

Iubirea ta mi-a scris pe dor cu stele. 
În amintiri mi-a scris cu jurământ. 
Împarte-mi, Doamne, viaţa printre ele 
Şi lasă-mi doar o parte pe pământ. 

Din ceruri să privesc spre nemurire, 
De pe pământ iubirea să-mi ascult. 
Păstrează gândul meu în amintire 
Şi-ai să-nţelegi cât te iubesc de mult. 

Şi n-am să uit, şi n-am să las vreodată 
Să se strecoare timpul între noi. 
Din el, uitarea creşte neudată, 
Iar timpul nu mai curge înapoi. 

Am să te scriu în versul de iubire, 
Să fii tu Ana versului zidit. 
Poemul meu să fie mânăstire 
În Edenul în care ne-am iubit...

Să nu juraţi iubire...

Să nu juraţi iubire 
Niciodată. 
Iubirea e un lucru sfânt, 
Nu poate fi legată 
De cuvinte 
Precum un jurământ. 
Păstraţi-o simplă, 
Curată, ca o floare.... 
Faceţi-o doar 
Un simplu legământ. 
Cu voi, cu ea, 
Cu inima ce doare, 
Cu tot ce are 
Viaţa pe pământ. 
Curată va trăi. 
Curată, nu mai moare. 
Să nu juraţi iubire 
Niciodată, 
Trăiţi iubirea. 
Iubiţi-vă...şi-atât.

De vreţi iubiri...

De vreţi iubiri 
Să creşteţi, 
Udaţi-le cu lacrimi. 
Din dragoste 
Şi vise, 
Faceţi-le veşmânt. 
Şi vorbe dulci, 
Şi doruri, 
Rostite fără pătimi. 
Feriţi-le de ura 
Ce naşte 
Din cuvânt. 
Plăpânde sunt, 
Şi mor 
La prima vorbă goală, 
Lăsând să 
crească-într-una, 
Durerile din noi. 
Ce rost 
Să suferim....? 
Iubirea e o boală, 
Al cărei leac 
E trainic, 
Doar când suntem în doi.

Iubirea e suflet in doi...

Mai este iubire? 
Şi când o primim, 
Mai ştim să şi dăm înapoi? 
Ea, singură, moare 
De-o ţinem in noi. 
Iubirea e suflet in doi. 

Nu faceţi iubirea 
Plăcere de nuri, 
De care uitaţi mai apoi. 
Iubirea trăieşte 
Prin harul divin. 
Iubirea e suflet în doi. 

E liniştea serii 
Şi hrana de zi, 
E simţul tăcerii din noi. 
E frate şi soră 
Părinţi şi copii. 
Iubirea e suflet în doi.

Iubire...

Ce e iubirea ? Dar cine poate şti.
Atâtea nume... pentru ea s-ar potrivi.
Şi de le-am pune toate la un loc,
Ea poate fi pe rând,
Şi ură,
Şi dragoste,
Şi joc,
Şi biruintă,
Şi tandrete,
Şi lacrimă,
Şi frumusete,
Şi dor nebun,
Şi gust amar,
Şi fericire,
Şi calvar...
Dar mai presus de toate,
Iubirea este viată, şi viata e iubire.
Doar noi putem, s-o facem
Să respire.

Mă iartă tu, copile...

Mi-a fost trecută viaţa prin patima greşelii 
Ce-al tinereţii val te-ndeamnă s-o urzeşti, 
Când nu te laşi supus sau pradă îndoielii, 
Când toate par să fie normale şi fireşti. 

Te-am lepădat atunci, în gestul meu nedemn 
Găsindu-mi fericirea… fără să ştiu că pier… 
Aveam să aflu-n timp c-atât de mult însemni,
Dar prea târziu a fost, iertare să-ţi mai cer. 

Mi-am dus singurătatea în sufletu-mi cernit, 
Te-am căutat în lacrimi şi-n vajnica-mi durere. 
Ascultă-mi, Doamne, ruga, destul am pătimit. 
O vorba vreau să-i spun… că nu mai am putere. 

Acum când bătrâneţea e-atât de grea povară, 
Mă iartă tu, copile, şi-alăturea-mi rămâi. 
Ajută-mi neputinţei un zâmbet să-i răsară, 
Iar când va fi sfârşitul, să-mi stai la căpătâi.

Să nu uitaţi de mine...

Am pus în voi iubirea şi grija de părinte.

Am ocolit tot răul, scoţându-l din cuvinte

Să nu vă-ntine viaţa, să nu-i simţiţi durerea.

În voi mi-a fost speranţa şi voi mi-aţi fost averea.

La tot ce v-aţi dorit m-am aplecat s-ascult

Şi-am încercat puţinul să-l fac să fie mult.

Cu peticul din coate am alungat nevoi.

V-am apărat cu trupu-mi de vânturi şi de ploi.

V-am împărţit averea ce bob cu bob am strâns

Şi v-am zâmbit şi-atunci când sufletu-mi a plâns.

Am pus în voi speranţa că singur n-o să fiu,

Dar aţi plecat... şi-n juru-mi s-a adunat pustiu.

Să nu uitaţi de mine... atâta cât mai sunt.

Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt

Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine...

Şi bucuria voastră mă ţine şi pe mine.

Să pui cuvinte-n vers

Să pui cuvinte-n vers şi versu-n poezie
E-n primul rând un har; ş-apoi, o datorie.
Respectă-ţi însă harul, că l-ai primit cu rost,
Înşiră doar esenţa, nu scrie mult şi prost!

Apleacă-te, poete, asupra de cuvânt,
Ascultă-l cu răbdare, respectă-l că e sfânt.
Nu aşeza alături şi ură, şi dreptate,
Niciunul nu mai are aceeaşi greutate.

Cuvantu-acesta simplu îşi are rostul lui,
Nu stă supus orbeşte, oriunde şi oricui.
El poate fi pământul pe care să păşeşti
Sau poate fi durerea ce vrei să-mpărtăşeşti.

De-ar fi trăit acum, când am păşit şi-n cer,
Cam câte Iliade ne-ar mai fi scris Homer?
Ori bunul Eminescu de mai trăia o vreme,
Aveam istorii scrise în stihuri şi poeme.

Azi mulţi ne vrem poeţi cu har şi fără har,
Ne punem timpu'-n vers, dar versu' e-n zadar.
Nimic nu se mai leagă, puţin are-nţeles,
Şi carte după carte... o facem mult prea des.

Atâtea versuri curg, sau şiruri de cuvinte
Şi nu găseşti prin ele un strop de-nvăţăminte.
Sau cum spunea poetul: prea multe-s cu tipic,
Nu sună nici din coadă... şi nici nu spun nimic!