Imn...

Atunci când plouă
Norii plâng
Cu lacrimi de rouă
Căzute în crâng
De unde răsfrâng
Sclipiri de raze-n neant
Mai curat și mai pur
Ca un diamant
Atunci când plouă norii
Aruncă spre noi
Acorduri de cântec
Pentru imnul din ploi
Atunci când plouă
Picurii cară din cer
Darul acela divin
Mereu efemer
Drumul nostru tăcut
Prin secunda divină
Prin sfârșit și-nceput
Prin foc și lumină

E timpul să plecați…

E timpul să plecați, cât nu e prea târziu,
Pân’ n-o simți săracul că-i jupuit de viu.
I-ați inșelat credința vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forțați norocul... ferească Dumnezeu…

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E și el ca și voi, tot muritor de rând...
Și el are răbdare... și-același Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecați, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul… și-a expirat în van.

Ați stat la cârma țării de douăzeci de ani,
Ne-ați luat pământuri, case, ne-ați jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreți o altă viată, că vă doriți schimbare…

Schimbare v-ați dorit, schimbare vrem și noi,
Schimbare nu înseamnă… tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviți ca voi... și plini de incultură.

Uitați-vă în jur, vă place ce-ați făcut ?
De la păduri la fabrici pe toate le-ați vândut,
Să vă clădiți palate, cu iz de pușcărie,
Sunteți mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porți, de cine vă e teamă ?
Cine mai credeți voi că vă mai ia în seamă ?
Nu sunteți Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeți coarda... plecați cât mai e timp.

Ieșiți și voi puțin prin lumea aia bună,
Ca să simțiți și voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-ați vândut și ne-ați îngenuncheat.

În care obligați ne ducem sărăcia
Ca voi să puneți ghiara ușor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinți,
Iar voi ne vindeți tara, ca Iuda-n, doi arginți.

De-o jumătat’ de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-ați dat-o-n datorie,
Și-n timp ce noi plătim… voi huzuriți ca zbirii,
Ați dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecați, lăsați-ne pe noi…
Destinul prost să fie... dar nu făcut de voi.
Voi știți să locuiți doar în afară legii,
Să adunați prin furt averi și privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironi-a sorții,
Pe voi, ce-ați luat… și revoluția și morții.
Doar nu cumva vă vreți istoriei eroi,
S-ar rușina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-ați tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziți-vă, e timpul, cu toți, această tară
S-o scoatem din rușine, din ură și ocară.

Tu ingerul iubirii…

De unde vii,
Tu, al iubirii sol ?
Crescut parcă-n
A cerului gradină.
Eu te-am primit
În sufletul meu gol,
Cu chipul tău
Și vocea ta divină.
Prin ea, tu curgi,
Din zâmbetul astral,
Iubirea efemeră,
Prin alba strălucire
De crin imperial.
Tu, hrană,
Pentru sufletu-mi
Flămând,
Mi-ai inundat
Cel mai lăuntric gând.
Te uită-n ochii mei
Și vezi că plâng.
E lacrima iubirii.
Am strâns din vocea ta
Cuvintele de dor,
Și-acum... cu ele plâng.
E plânsul fericirii.

Mă scrie timpul azi în două toamne…

Astăzi, ne scrie timpul inc-o toamnă,
Cu-același farmec și cu iz de doamnă.
Și-aceeași frunză grea și ruginită
Se-așează peste tâmpla-încărunțită.

Câmpia schimbă verdele cu glodul.
Hambarul, goliciunea lui cu rodul.
Se varsă peste noi miros de brumă
Când mustu’-n căni mai face încă spumă.

Borcanele s-au pregătit și ele
Să-i găzduiasca iernii gogonele.
Și printre nuci și mere sau gutui,
Parfumul e și el la locul lui.

Nici nu mai știi din toamnă ce să iei.
Iar viața… are și ea toamna ei.
Cum trece vremea peste mine Doamne !
Mă scrie timpul azi în două toamne.

Când am să-învăţ să scriu...

Simt cum te doare timpul peste tăcute gânduri,
Cum cauţi regăsirea, prin vechile-amintiri.
Singurătatea nopţii, din nelipsite rânduri,
Te strânge precum zidul pe Ana-n mânăstiri.

Nici ochii nu mai au din lacrima-ţi tăcută.
A liniştii tăcere mai rău ca timpul doare...
Pierdută-n voia sorţii pe-o cale neştiută,
Cu gândul la o vorbă, un rând, o dezmierdare.

Când am să-învăţ să scriu, am să-ţi întind cărare,
S-aştern pe ea petale… poemele iubirii.
Nici eu n-am să mai simt cum neiubirea doare,
Nici tu, în nopţi tăcute, durerea despărţirii.

Nu căutaţi iubirea prea departe...

Am cunoscut iubirea când nu ştiam s-o strig
În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig.
În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute,
Când sufletu-mi de înger ştia să o asculte.

Am cunoscut-o apoi în cântul ciocârliei,
În floarea de alun... şi-n foşnetul câmpiei
În strigătul de frate şi grija de bunic,
În primul fir de iarbă şi-n greierul cel mic.

În picături de ploaie, în roua de pe flori,
În geana răsărită a soarelui din zori.
Iubirea stă să cadă pe stelele din cer
Şi este-acolo sus şi-n zori când ele pier.

Câtă iubire Doamne ai pus pe lângă noi !
Dar orbi cum suntem azi şi-n suflete prea goi,
Împovăraţi de griji, sau gând de-navutire,
Nu ne mai pasă Doamne… călcăm peste iubire.

Astăzi, mă tem să scriu…

Prea multă toamnă peste gânduri mute
Şi prea tăcut se-aude glasul serii.
Preumblă-n jur din rămăşiţa verii
Întemniţând din clipele trecute.

Astăzi mă tem să scriu. Prin neuitare,
Aleagă voci, cu glasul tău prin ele.
Parcă şi văd cum buzele-ţi rebele
Mă caută timid cu-o sărutare.

Mă-ntind în gând, să nu strivesc sărutul
Şi să te pierd în rămăşiţa verii.
Îmbălsămat în liniştea tăcerii
Mai schimb o amintire cu trecutul.

Azi n-o să scriu, mi-e frică şi mă sperii,
Prea multe clipe stau acum tăcute,
Prea multă toamnă peste gânduri mute
Şi prea tăcut se-aude glasul serii.