Postare by Bunget Marin-j.

Ti-am dăruit o zi...

timpul tău şterge lacrimi de prunci
cu balsamul iubirii de mamă
ferecat in tăcerea din stânci
timpul tău cu iubire ne cheamă



Tu, femeie...

Plăpândă fiinţă, gingaşă, dar şi dură.
Umil rătăcitor, capriciilor din vreme,
Tu ai ştiut să judeci cu-o măsură,
Sfidând durerea... fără a te teme.

Cu urma ta, ai mângâiat pământul,
Crescând vlăstarul timpului ce vine.
Şi n-ai uitat... a-ţi ţine legământul,
Iubindu-ne pe toţi, uitându-te pe tine.

Pe fruntea ta se oglindeşte cerul.
Seninul lui, pălind din măreţie.
Sălăşluiesti în tine... efemerul,
În drumul lui nescris, spre veşnicie.



E ziua ta femeie...

E doar o zi... o zi prea mică poate
Să prindă-n ea întreaga-ţi măreţie
De fiică, soră, mamă şi soţie
Şi să cuprindă gândurile-mi toate.

E doar o zi... ce n-ar putea să deie
A firului de viaţă-nsemnătate,
Ce l-ai crescut cu dorurile toate
Să-ţi împlinească rostul de femeie.

E doar o zi... cum toate-ţi sunt în fire
Cu zâmbet blând de mamă grijulie,
Cu farmecul şi girul de soţie,
Să-ţi împlinească rostul de iubire.

E doar o zi... în care se cuvine
Să ne plecăm în faţa nemuririi,
În faţa inocenţei şi iubirii,
S-avem privirea cântec pentru tine.

E doar o zi... să-ţi pună-n ochi scânteie,
Să-ţi dăm un strop din dragoste-napoi,
Măcar o zi să te iubim şi noi...
E doar o zi... e ziua ta femeie!



Mă plec în faţa ta, minune pământeană…

Mă plec în faţa ta, făptură minunată,
Simbol al vieţii şi dragostei eterne.
Eşti fiică, soră şi mamă devotată,
În umbra vremii ce peste tine cerne.

Un trandafir, ca semn de preţuire,
Şi-alăturea o lacrimă din ochii mei.
O lacrimă de dor, de pace şi iubire,
Să-ţi umezeşti sărutul pentru pruncii tăi.

Mă plec în faţa ta, făptură minunată,
Simbol al vieţii şi dragostei eterne.
Eşti fiică, soră şi mamă devotată,
În umbra vremii ce peste tine cerne. cerne.

 

  Eşti tu...

Te ştiu din gânduri,
Din vise,
Din doruri şi durere.
Din tot ce-am vrut
Să am –
Iubire, mângâiere.
Tu eşti petală
Şi floare,
Balsam de suflet eşti.
Tu eşti cărarea
Ce duce
Spre lumea de poveşti.
Tu eşti iubirea,
Şi dorul
Ce sufletul alină.
Eşti mângâierea
Dulce,
Eşti rază, eşti lumină.

.

 Ascultă-mă femeie… 

Eu n-am să-ţi spun că te iubesc,
E prea banal şi prea firesc,
Dar am să-ţi pun un câmp cu flori,
Iar la sărut îi pun fiori.

În fiecare zi o floare
Ţi-o voi aduce la picioare.
Voi sta de veghe nopţi întregi
Şi-ai să-ntelegi...

Eu n-am să spun că te ador,
Dar visu’-am să ţi-l fac uşor,
Pe braţe-am să te port la cină,
Te-oi duce seara în gradină,

Pe mân-am să te culc în noapte
Şi vorbe dulci ţi-oi spune-n şoapte,
Ţi-oi umple casa de copii
Şi tu vei ştii...

Eu n-am să-ţi spun nici vorbe mari
Precum vestiţii cărturari.
Dar când vom fi pe-acelaşi drum,
Întotdeauna... ca şi-acum,

Vor trece zile rând pe rând
Şi-om împărţii acelaşi gând
Şi-o curte plină de nepoţi,
Ai să socoţi...

  

 Şi tu, femeie, tu... 

 Am cunoscut iubirea de-a lungul unei vieţi 

Pot azi să spun cuvinte, pe care doar poeţi 

Scormonitori de visuri, le mai aşează-n rânduri, 

Dar nefiind trăite rămân doar simple gânduri. 

 Iubirea... mi-a fos mamă, şi soră, şi soţie, 

Iubirea mi-a fost fiică şi dor... ori bucurie. 

Din ochii blânzi, priviri, pe mine-au rătăcit 

Şi piatră să fii fost şi te simţeai iubit. 

 Iar când, firesc, durerea m-a căutat, atunci 

Eu lacrima mi-am şters cu zâmbete de prunci. 

Iubirii i-am fost rob, dar viaţa mi-a fost plină 

Şi tu, femeie, tu... tu porţi întreaga vină.

   

 Mai întreabă femeia... 

 Dac’-ai ştii să citeşti 

Peste urme de timp... 

Calea vieţii nescrisă de legi, 

Peste care şi tu 

Ai lăsat destul rău, 

Poate atunci ai putea să-nţelegi;

Cum atâtea căderi 

S-au săltat din noroi 

Printre lacrimi pierdute-n şiroaie, 

Cum atâţia părinţi 

Şi atâţia copii... 

Au pierit, fără rost, prin războaie.

De-ai putea să citeşti 

Printre umbre de vieţi, 

Prin tăcerea luminii... atunci 

Ai putea să-nţelegi, 

Cum atâtea dureri 

Se transformă-n iubire de prunci.

Dacă n-ai înţeles, 

Cu aceste dureri... 

Cum de lumii-i mai arde scânteia, 

Firul ei nu s-a rupt, 

Viaţa curge mereu 

Peste acelaşi trecut... ? mai întreabă femeia.

   

Tu, femeie… 

Între lumi, temelia, este fir de iubire... 

Pământul, ce muguru’-l scoate-n gradină, 

Ca un leagăn de vieţi... nedorit de pieire. 

Un miracol divin, dătător de lumină. 

 Steaua vechilor magi spre-ale lumii destine. 

Nesfârşitei poveri... purtător peste vreme, 

Visuri lungi ai crescut în tăcutul din tine, 

Vii dovezi, că iubirea... de nimic nu se teme. 

 Peste timp, doar lumina mai arde nestinsă. 

Au greşit, în prezicerea lumii, profeţii. 

Ai căzut, te-ai săltat, şi mereu neînvinsă, 

Tu, femeie... eşti râu... din izvoarele vieţii.

 

Să fii un fluture pe-o floare…

Sunt omul simplu de pe stradă,
Cum deseori am fost numit
De guvernanți când ies la sfadă
Cu glas peltic și gângăvit.

Dar simplitatea nu acuză,
N-a fost nicicând dăunătoare,
Cuvântul este doar o scuză
Pentru prostia voastră mare.

Când ești în fruntea țării tele
Și o cufunzi în sărăcie,
Dorind de-aici să faci avere…
E o dovadă de prostie.

Și-n sărăcia asta mare
Ți-e gândul numai la furat,
Nu ești un fluture pe-o floare,
Ești doar o muscă pe-un rahat.

M-am perindat prin visul tău, femeie…

Pe temelia lumii ai așezat iubire,
Din dorul tău, ai pus un fir de dor,
Speranță-ai pus și dragoste-n zidire
Și visul tău… deasupra tuturor.

M-am perindat prin visul tău, femeie,
Prin prea puținul tău, dorit din fire.
Azi iți trimit în dar o orhidee,
Un gând curat și-o clipă de iubire.

Să uiți că soarta lumii ți-e povară,
Că viața ei, din viața ta rodește.
În sufletu-ți, un strop de primăvară
Din lacrima iubirii mele, crește.

Mărțișor…

Azi, îți declar iubire, la ceas de primăvară.
Prins rob, în nostalgia sclipirilor din soare,
Pin firea neputinței, în inimă-mi strecoară
Dorința de-a iubi… nemărginită floare.

Pe buzele-ți petale să pun un strop de rouă,
Legat în două raze de soare-n răsărit,
Când totul împrejur se-îmbracă-n haină nouă,
Când tot ce simte viață, se-întoarce la iubit.

Dintr-un sărut, un ciucur, să-ți pun în colțul gurii
Și-n cel mai tainic gând să-l învelesc în dor,
Precum e ghiocelul din verdele naturii
La ceas de primavară să-ți fie mărțișor.

Buchetul...

Ți-am trimis;
Două fire de vis.
Lângă ele,
Plăpând si subțire,
Invelit în iubire
Și plin de candoare,
Un fir de cicoare.
Trandafir,
Doar un fir.
Ba nu, două,
Cu petale-învelite
În rouă.
Dar otrava din spin,
M-a făcut
Să strecor un suspin.
Două raze de lună.
Două canturi de iele.
De pe cer,
Am furat două stele.
Și-între ele,
Ascuns și chitit,
Cum era și normal
Și firesc,
Un mesaj.
Dar n-am indrăznit,
Să adaug pe el,
Te iubesc.

Ne numără anii…

De la primul cuvânt… deseori nerostit,
Primul pas, primul gând, primul gest de copil,
Anii vin lângă noi numărând negreșit
Fiecare secundă, fiecare April.

Peste numărul lor se așterne iubirea
Și din numărul lor se-aud pruncii strigând.
Încercăm cu respect să ne ținem menirea
Și odată cu ei ne trezim alergând.

Prea grăbiți, ignorăm frumusețea câmpiei.
Cu privirea din noi căutăm prea departe.
Ca un gând destrămat, înrobiți lăcomiei,
Îi trudim fără rost pentru lucruri deșarte.

Însă, vine un timp, când lipsiți de puteri…
Prea târziu înțelepți, de pe multe luăm mâna.
Când doar anii mai sunt valoroase averi.
Ei sunt tot ce mai luăm când ne-nghite țărâna.

Și de-acolo, de jos, de sub liniștea ei,
De sub umbra ce-o pun pe morminte, castanii,
Simți cum cei ce-au rămas, că-s creștini sau atei,
Cu dispreț, sau respect, ne mai numără anii.

E timpu’-împăcării, e sfântul Crăciun.

E timpul, când pruncii în ceruri se nasc.
Scântei de lumină aleargă rebele,
Ascunse-n minunea din ramul de vâsc.
Din plete de îngeri se scutură stele.

E timpul să fim iertători și mai buni.
Cu suflet plecat și cu gânduri curate,
Trimitem spre îngeri, în cer, rugăciuni,
Să fim mai ușori, mai goliți de păcate.

E timpu’-împăcării, e sfantul Crăciun.
Prin albul zăpezii vedem puritate.
Se schimbă și anul cu unul mai bun,
Mai gol de nevoi și mai plin cu de toate.

Plutesc bucurii peste gândul de mâine.
Este multă căldură și mult adevăr.
Săracul… și el, ia din coaja de pâine
În spiritu-i sfânt, cozonac și cu măr.

Un poem pentru lumea durerii…

Nu mai au niciun drept, nici măcar să mai plângă,
Vină n-au, vina lor e lume nătângă,
Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,
Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.

Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.
Pentru ei, umilința, e și surdă și mută.
În speranță mai au doar bucata de pâine
Ce-o primesc când și când, pentru ziua de mâine.

Când din lacrima lor se ridică palate,
Nu mai știu că pe lume mai este dreptate.
Demnitatea, și ea, a rămas mai puțină.
Sunt acum condamnați, condamnați fără vină.

E o lume ce crește zi de zi tot mai mare,
Peste care și noi împroșcăm nepăsare,
Și când tot ce vedem îi întindem tăcerii
Mai zidim un cuvânt la poemul durerii.

Povești de București…

Demult, venind la un proces, cu
Un oarecare, pentru ghete,
Din Scornicesti, un nenea Escu,
Ramase-aci să dea decrete.

Perseverând în interes, cu
Un zel nebun și fără jenă,
Ajunse-n fruntea țării Escu
Și lângă Escu… o Elenă.

În ziua-n care-am înțeles cu
Toți, c-am vrea democrație,
L-am alungat atunci pe Escu
Fără să știm cum o să fie.

Am mers la vot și ne-am ales cu
Unul sărac și cumsecade,
Ca un făcut și el tot Escu.
(Bolnav după mineriade.)

Sortiți să ne luptăm prea des cu
Nenorocirea și blestemul,
Am pus alt Escu-n loc de Escu,
Dar p’asta la învins sistemul

De mafioți, făcând exces, cu
Nelegiuiri și alte cele…
C-ai fi crezut că bietul Escu
Era de paie, sau surcele.

Și de nevoie am purces cu
Alte schimbări să prindem hoții.
Și tot așa din Escu-n Escu
Aproape ne-am schimbat cu toții.

Vârâm gunoiul pe sub preș, cu
Nerușinare… și cu lene.
Și ne conduce tot un Escu
Cu nelipsitele Elene.

De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană…

Sfiicioși cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăți, iertare.
Deolaltă punem gândul și tăcerea în chemare.
Vechiu’ grai tăcut ne-adapă prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană.

Multe gânduri așezate în veșmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.
Azi, poeți cuprinși de vorbă și de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veșmântul lor se tem.

Versul lor, e doar o umbră, ostenit, fără foșnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt și de simțire.
Stihuiri suferitoare… prea tăcute, prea vulgare,
Chiar și stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.

Ne transformăm, și idolii ne mor…

Istoria ne cântă imnuri negre,
Le-am învățat… și parcă nu mai dor.
Din lutul caracterelor integre,
Ne transformăm, și idolii ne mor.

Cărări necunoscute luăm în turmă
Și pași-i risipim fără de rost.
Privirea nu mai caută în urmă
La amintirea celor care-am fost.

Unde ne sunt Brâncușii și Cioranii,
Un Eliade, Coandă, sau Enescu ?
I-acoperă cu nepăsare ani
În nemișcate firi de Grigorescu.

Din dorul nesecat de Eminescu,
Stăpânul frumuseții din cuvânt,
Mai inventăm forțat un Cărtărescu,
Să ținem adevărul, jurământ.

Câți Titulești mai sunt în fruntea țării,
Și câți mai au respect și omenie ?
Chiar și nemorți îi dăm în dar uitării,
Nici amintirea rea nu-i mai invie.

Ne transformăm, și idolii ne mor.
Speranța-n noi e parcă adormită,
De n-o trezim… și stăm în jocul lor,
Ne risipim istoria clădită.

Ei ne presară vânt, noi culegem furtună…

Ne iartă tu pământ… iți cer iertare tară,
Noi am ales neghiobii ce trupu-ți sfârtecară.
Și pentru doi arginți, vândut pe la străini,
Pământul tău, acum, e câmp… și mărăcini.

Și-n datoria lui, de ieri, de azi, de mâine,
E, să-i culegem rod, e, să-i culegem pâine.
Pe cel mai bun pământ, câmpia cea mai bună,
Ei ne presară vânt… noi culegem furtună…

Răsună glasu-i sfânt, ce din adâncuri strigă
Că-n rostul lui, stă scris, să facă mămăligă.
Acolo unde lege… e mita și prostia,
Mai e doar glodul gol și-i veștedă câmpia.

Ați ridicat prostia la rangul de virtute,
Pe unde călcați voi țărâna țării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-ați otrăvit cu mită,
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă

În ruginiul toamnei, când frunzele coboară,

Prinos melancoliei din clipe de iubire,

Prin amintiri tăcute și gânduri se strecoară

Frânturi din visuri vechi, căzute-n adormire.

 

Sub nucul din poiană, lângă sărutul verii,

Bucăți din umbra-i deasă, aleargă risipite,

Prin pajiște, mai umblă doar umbrele tăcerii

Ascunse printre visuri, în clipele-adormite.

 

Privirile-aruncate pe frunzele de tei

Când mâinile iubirii se căutau tăcând,

Le poart-acuma vântul pe margini de alei.

Mirificul parfum… miroase doar în gând.

 

Un fruct rămas stingher, în mărul auriu,

Acoperit cu golul din frunzele căzute,

Ca un stăpân, în spațiul rămas acum pustiu,

Se vrea un martor viu al vremilor trecute.

 

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă.

Prin frunza risipită îi stă acum culoarea.

Dar dărnicia ei, îi dă un iz de doamnă

Și-n tot ce-a dăruit se lăfăie savoarea.

 

Când față de frumos, ne paște lăcomia,

Din frunzele-arămii, mai strângem câte una,

Să punem vieții dar, să-i invelim câmpia,

Cu toamnele-aurii să-i împletim cununa.

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana…

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,

Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,

Să pot răbda rușinea ce-ți stă acum povară.

Ești dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,

Ca un vânat gonit… ce-l fugăresc dulăii,

Sunt alungați părinții, când încă n-am crescut.

Din trupu-ți ciopârțit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,

Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,

Ne sapă gropi comune la Roșia Montană.

Plutește prin văzduh otrava argintie,

Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.

Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie…

Pustiu, și morți, și lacrimi, și noi… cu-același chin.

Iar ei, vor fi plecați… și n-o să le mai pese.

Din rănile-ți lăsate, în alte părți de lume,

Și-au dus pe sub ascuns, averile imense.

Ascunși vom fi și noi… ca nație și nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară

Și-ți jur, că n-am să-I iert nici dincolo de tine.

Precum strămoși mei întreagă te lăsară,

Am să te las și eu, la neamul care vine.

Eu fir de dor, tu dulce amintire…

M-am strecurat, în noapte,-n gândul tău.

O amintire tristă… și stingheră,

A tresărit, și-a înțeles că eu

Sunt fir de dor, uitat pe-o etajeră.

M-a luat în palma ei și mi-a șoptit,

Cu patimă în glas și cu iubire,

Să ducem clipa nopți-n răsărit,

Eu fir de dor, tu dulce amintire.

Am alergat, prin clipe de demult,

Ca doi nebuni pierduți în rătăcire,

Din loc în loc, eu mă opream s-ascult,

Din șoaptele-ți, trecute, de iubire.

Când am ieșit din visul călător,

Un strop din noapte mai era la pândă.

O lacrimă, se prelingea ușor,

Ca un sărut pe buza-ți tremurândă.

Nu omorâți și pruncii nenăscuți…

Nu de la voi e dreptul meu la viață,

Și nici pe-al vostru, nu vi l-am dat eu.

Cu toți avem un drept la dimineață.

Cu toți avem același Dumnezeu.

Când v-am ales nu ne-am dorit sclavie,

V-am pus conducători… și nu stăpâni,

V-am arătat respect și omenie,

Dar prea ușor ați devenit păgâni.

N-ați înțeles că-n noi vă stă puterea ?

N-ați înțeles, că noi v-am respectat ?

Nu tresăriți când ne-auziți tăcerea ?

Noi ținem capul jos… dar nu-i plecat.

Ați întrecut măsura… și ne doare.

Ne plângem morții, oare până când

Să mai răbdăm călcatul în picioare ?

Și voi sunteți tot muritori de rând.

Pe voi vă stăpânește lăcomia

Și v-ați pierdut și crezul și cuvântul.

Dac-ați putea, ați vinde România

Și de sub voi, va-ți arenda pământul.

Lăsați, pământului să-i cadă ploi,

Să-i crească flori, să bucure de soare,

Căci lumea nu se termină cu voi,

Mai sunt și generații viitoare.

Rostit, ca nume sfânt, Stefan cel Mare,

Se-aude-n el cuvântul moștenire,

Al vostru sun-a ură și trădare,

Al vostru, e doar moarte și pieire.

Când nu știi după moarte ce te-așteaptă,

Când lași durere, anilor trecuți,

În ultim ceas, urmează calea dreaptă,

Nu omorâți și pruncii nenăscuți.

Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Voi, oamenilor mari… nu vă-nțeleg iubirea
Cântată atât de mult, cu fast și osanale,
Și-apoi, când venim noi, urmează despărțirea,
Lăsându-ne pierduți pe străzi și prin canale.

Cum de s-a strâns în voi atâta nepăsare,
Atâtea jurăminte, cuvântul ce l-ați dat ?
O inimă de piatră de-ar fi și tot tresare,
Atâta umilință și-atât de crunt păcat.

Ce suflet poți să ai, să lași uitării pradă
Un fir din propriu-ți trup, atâta de fragil,
Singurătății dar, în negura din stradă ?
Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Poezie nescrisă…

Pe când mă cochetam cu grădinița,
Era o fată, mult îmi plăcea mie,
Voiam să-i scriu atunci o poezie,
Aveam și-un titlu, simplu, Smărăndița.

Dar nu știam nici a-ul și nici z-ul,
Nu apăruse nici reportofonul,
M-am mulțumit a face pe bufonul,
Să-i văd pe față zâmbetul și eul.

Când au trecut pe lângă mine anii
Și fără veste m-am trezit la școală,
Tot Smărăndița mă băga în boală
Când ne plimbam pe-aleea cu castanii.

Timpul s-a scurs ca apele prin vai,
Și-a tot crescut frumoasa Smărăndiță,
Are și ea la rându-i o fetiță
Și lângă ea, mai are trei flăcăi.

Aș mai putea s-o scriu și-acum, știu bine,
Dar Smărăndița nu mai e fetiță
Și nu mai e de mult la grădiniță,
Chiar dacă azi, ea e tot lângă mine !

În lacrima lumii…

În lacrima lumii, se-aude durerea,
Cu care se-adapă într-una tăcerea.
Pieirea mai pune un pas peste noi
Și tot mai adânc coborâm în noroi.

Distrugem speranțe și gânduri tăcute.
Am pus rațiunea să nu mai asculte.
Și robi lăcomiei, de noi inventate,
Clădim inutile și sumbre palate.

Robiți de mașini și luxoase vacanțe,
Mirajul din drog… privați de speranțe,
Urmăm neclintiți ce ne da lăcomia
Și creștem cu grijă și-n tihnă robia.

Orbiți de plăceri și de lucruri deșarte,
Privirea din noi nu mai vede departe.
Și-n timp ce greșim, dar nimic nu ne miră,
Pământul sub noi de-abia mai respiră.