Ei ne presară vânt, noi culegem furtună…

Ne iartă tu pământ… iți cer iertare tară,
Noi am ales neghiobii ce trupu-ți sfârtecară.
Și pentru doi arginți, vândut pe la străini,
Pământul tău, acum, e câmp… și mărăcini.

Și-n datoria lui, de ieri, de azi, de mâine,
E, să-i culegem rod, e, să-i culegem pâine.
Pe cel mai bun pământ, câmpia cea mai bună,
Ei ne presară vânt… noi culegem furtună…

Răsună glasu-i sfânt, ce din adâncuri strigă
Că-n rostul lui, stă scris, să facă mămăligă.
Acolo unde lege… e mita și prostia,
Mai e doar glodul gol și-i veștedă câmpia.

Ați ridicat prostia la rangul de virtute,
Pe unde călcați voi țărâna țării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-ați otrăvit cu mită,
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă

În ruginiul toamnei, când frunzele coboară,

Prinos melancoliei din clipe de iubire,

Prin amintiri tăcute și gânduri se strecoară

Frânturi din visuri vechi, căzute-n adormire.

 

Sub nucul din poiană, lângă sărutul verii,

Bucăți din umbra-i deasă, aleargă risipite,

Prin pajiște, mai umblă doar umbrele tăcerii

Ascunse printre visuri, în clipele-adormite.

 

Privirile-aruncate pe frunzele de tei

Când mâinile iubirii se căutau tăcând,

Le poart-acuma vântul pe margini de alei.

Mirificul parfum… miroase doar în gând.

 

Un fruct rămas stingher, în mărul auriu,

Acoperit cu golul din frunzele căzute,

Ca un stăpân, în spațiul rămas acum pustiu,

Se vrea un martor viu al vremilor trecute.

 

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă.

Prin frunza risipită îi stă acum culoarea.

Dar dărnicia ei, îi dă un iz de doamnă

Și-n tot ce-a dăruit se lăfăie savoarea.

 

Când față de frumos, ne paște lăcomia,

Din frunzele-arămii, mai strângem câte una,

Să punem vieții dar, să-i invelim câmpia,

Cu toamnele-aurii să-i împletim cununa.

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana…

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,

Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,

Să pot răbda rușinea ce-ți stă acum povară.

Ești dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,

Ca un vânat gonit… ce-l fugăresc dulăii,

Sunt alungați părinții, când încă n-am crescut.

Din trupu-ți ciopârțit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,

Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,

Ne sapă gropi comune la Roșia Montană.

Plutește prin văzduh otrava argintie,

Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.

Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie…

Pustiu, și morți, și lacrimi, și noi… cu-același chin.

Iar ei, vor fi plecați… și n-o să le mai pese.

Din rănile-ți lăsate, în alte părți de lume,

Și-au dus pe sub ascuns, averile imense.

Ascunși vom fi și noi… ca nație și nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară

Și-ți jur, că n-am să-I iert nici dincolo de tine.

Precum strămoși mei întreagă te lăsară,

Am să te las și eu, la neamul care vine.

Eu fir de dor, tu dulce amintire…

M-am strecurat, în noapte,-n gândul tău.

O amintire tristă… și stingheră,

A tresărit, și-a înțeles că eu

Sunt fir de dor, uitat pe-o etajeră.

M-a luat în palma ei și mi-a șoptit,

Cu patimă în glas și cu iubire,

Să ducem clipa nopți-n răsărit,

Eu fir de dor, tu dulce amintire.

Am alergat, prin clipe de demult,

Ca doi nebuni pierduți în rătăcire,

Din loc în loc, eu mă opream s-ascult,

Din șoaptele-ți, trecute, de iubire.

Când am ieșit din visul călător,

Un strop din noapte mai era la pândă.

O lacrimă, se prelingea ușor,

Ca un sărut pe buza-ți tremurândă.

Nu omorâți și pruncii nenăscuți…

Nu de la voi e dreptul meu la viață,

Și nici pe-al vostru, nu vi l-am dat eu.

Cu toți avem un drept la dimineață.

Cu toți avem același Dumnezeu.

Când v-am ales nu ne-am dorit sclavie,

V-am pus conducători… și nu stăpâni,

V-am arătat respect și omenie,

Dar prea ușor ați devenit păgâni.

N-ați înțeles că-n noi vă stă puterea ?

N-ați înțeles, că noi v-am respectat ?

Nu tresăriți când ne-auziți tăcerea ?

Noi ținem capul jos… dar nu-i plecat.

Ați întrecut măsura… și ne doare.

Ne plângem morții, oare până când

Să mai răbdăm călcatul în picioare ?

Și voi sunteți tot muritori de rând.

Pe voi vă stăpânește lăcomia

Și v-ați pierdut și crezul și cuvântul.

Dac-ați putea, ați vinde România

Și de sub voi, va-ți arenda pământul.

Lăsați, pământului să-i cadă ploi,

Să-i crească flori, să bucure de soare,

Căci lumea nu se termină cu voi,

Mai sunt și generații viitoare.

Rostit, ca nume sfânt, Stefan cel Mare,

Se-aude-n el cuvântul moștenire,

Al vostru sun-a ură și trădare,

Al vostru, e doar moarte și pieire.

Când nu știi după moarte ce te-așteaptă,

Când lași durere, anilor trecuți,

În ultim ceas, urmează calea dreaptă,

Nu omorâți și pruncii nenăscuți.

Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Voi, oamenilor mari… nu vă-nțeleg iubirea
Cântată atât de mult, cu fast și osanale,
Și-apoi, când venim noi, urmează despărțirea,
Lăsându-ne pierduți pe străzi și prin canale.

Cum de s-a strâns în voi atâta nepăsare,
Atâtea jurăminte, cuvântul ce l-ați dat ?
O inimă de piatră de-ar fi și tot tresare,
Atâta umilință și-atât de crunt păcat.

Ce suflet poți să ai, să lași uitării pradă
Un fir din propriu-ți trup, atâta de fragil,
Singurătății dar, în negura din stradă ?
Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Poezie nescrisă…

Pe când mă cochetam cu grădinița,
Era o fată, mult îmi plăcea mie,
Voiam să-i scriu atunci o poezie,
Aveam și-un titlu, simplu, Smărăndița.

Dar nu știam nici a-ul și nici z-ul,
Nu apăruse nici reportofonul,
M-am mulțumit a face pe bufonul,
Să-i văd pe față zâmbetul și eul.

Când au trecut pe lângă mine anii
Și fără veste m-am trezit la școală,
Tot Smărăndița mă băga în boală
Când ne plimbam pe-aleea cu castanii.

Timpul s-a scurs ca apele prin vai,
Și-a tot crescut frumoasa Smărăndiță,
Are și ea la rându-i o fetiță
Și lângă ea, mai are trei flăcăi.

Aș mai putea s-o scriu și-acum, știu bine,
Dar Smărăndița nu mai e fetiță
Și nu mai e de mult la grădiniță,
Chiar dacă azi, ea e tot lângă mine !

În lacrima lumii…

În lacrima lumii, se-aude durerea,
Cu care se-adapă într-una tăcerea.
Pieirea mai pune un pas peste noi
Și tot mai adânc coborâm în noroi.

Distrugem speranțe și gânduri tăcute.
Am pus rațiunea să nu mai asculte.
Și robi lăcomiei, de noi inventate,
Clădim inutile și sumbre palate.

Robiți de mașini și luxoase vacanțe,
Mirajul din drog… privați de speranțe,
Urmăm neclintiți ce ne da lăcomia
Și creștem cu grijă și-n tihnă robia.

Orbiți de plăceri și de lucruri deșarte,
Privirea din noi nu mai vede departe.
Și-n timp ce greșim, dar nimic nu ne miră,
Pământul sub noi de-abia mai respiră.

Aș alerga, prin bruma ta, desculță...

Noiembrie, candid ca o fecioară,
Ți-ai așezat frunzișul la picioare,
Din golu-ți ram, privirea se coboară,
Să vadă rătăcită câte-o floare.

Și suferi ca un vis pirdut în gânduri
Când vremea ta urată te mai plouă.
Destinul tău, e scris doar printre rânduri.
Tu ești sortit a rupe toamna-n două.

Pădurea tace doar ca să te-asculte.
E liniște-n tristețea așternută.
Ca un făcut și zilele-ți par multe
Și toamna-n tine parcă e pierdută.

Dar fără tine farmecul s-ar pierde,
În sirul rupt al timpului ce trece,
În vremea mohorâtă, fără verde,
Fără vreun dor, fără de umbră, rece.

Când recele te-mbracă-n văzul lunii
În albul purității nepătate,
Mi de sclipiri din floarea de petunii,
Ascund în tine gând de bunătate.

În dimineți cu mantie-argintie,
Venind parcă din iarna ce-o anunță,
De atâtea ori… prilej de bucurie,
Aș alerga, prin bruma ta, desculță.

Lângă respectul nostru de români…

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători și de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca nație și nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevărați.
Nu ei se țin ca țara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovărați
Și suferim și ură și ocară.

Să ducem veșnicia de români
Și plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici țară.

Nu ne-am vândut copii și nici părinți,
Să căpătăm arginții, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simți
Că-n palma noastră, odihnește truda.

Și chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine și cu sare.