Pagini

5 nov. 2011

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana…


Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,
Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,
Să pot răbda rușinea ce-ți stă acum povară.
Ești dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,
Ca un vânat gonit… ce-l fugăresc dulăii,
Sunt alungați părinții, când încă n-am crescut.
Din trupu-ți ciopârțit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,
În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,
Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,
Ne sapă gropi comune la Roșia Montană.

Plutește prin văzduh otrava argintie,
Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.
Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie…
Pustiu, și morți, și lacrimi, și noi… cu-același chin.

Iar ei, vor fi plecați… și n-o să le mai pese.
Din rănile-ți lăsate, în alte părți de lume,
Și-au dus pe sub ascuns, averile imense.
Ascunși vom fi și noi… ca nație și nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară
Și-ți jur, că n-am să-I iert nici dincolo de tine.
Precum strămoși mei întreagă te lăsară,
Am să te las și eu, la neamul care vine.

4 nov. 2011

Eu fir de dor, tu dulce amintire…


M-am strecurat, în noapte,-n gândul tău.
O amintire tristă… și stingheră,
A tresărit, și-a înțeles că eu
Sunt fir de dor, uitat pe-o etajeră.

M-a luat în palma ei și mi-a șoptit,
Cu patimă în glas și cu iubire,
Să ducem clipa nopți-n răsărit,
Eu fir de dor, tu dulce amintire.

Am alergat, prin clipe de demult,
Ca doi nebuni pierduți în rătăcire,
Din loc în loc, eu mă opream s-ascult,
Din șoaptele-ți, trecute, de iubire.

Când am ieșit din visul călător,
Un strop din noapte mai era la pândă.
O lacrimă, se prelingea ușor,
Ca un sărut pe buza-ți tremurândă.

2 nov. 2011

Nu omorâți și pruncii nenăscuți…


Nu de la voi e dreptul meu la viață,
Și nici pe-al vostru, nu vi l-am dat eu.
Cu toți avem un drept la dimineață.
Cu toți avem același Dumnezeu.

Când v-am ales nu ne-am dorit sclavie,
V-am pus conducători… și nu stăpâni,
V-am arătat respect și omenie,
Dar prea ușor ați devenit păgâni.

N-ați înțeles că-n noi vă stă puterea ?
N-ați înțeles, că noi v-am respectat ?
Nu tresăriți când ne-auziți tăcerea ?
Noi ținem capul jos… dar nu-i plecat.

Ați întrecut măsura… și ne doare.
Ne plângem morții, oare până când
Să mai răbdăm călcatul în picioare ?
Și voi sunteți tot muritori de rând.

Pe voi vă stăpânește lăcomia
Și v-ați pierdut și crezul și cuvântul.
Dac-ați putea, ați vinde România
Și de sub voi, va-ți arenda pământul.

Lăsați, pământului să-i cadă ploi,
Să-i crească flori, să bucure de soare,
Căci lumea nu se termină cu voi,
Mai sunt și generații viitoare.

Rostit, ca nume sfânt, Stefan cel Mare,
Se-aude-n el cuvântul moștenire,
Al vostru sun-a ură și trădare,
Al vostru, e doar moarte și pieire.

Când nu știi după moarte ce te-așteaptă,
Când lași durere, anilor trecuți,
În ultim ceas, urmează calea dreaptă,
Nu omorâți și pruncii nenăscuți.

24 oct. 2011

Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

Voi, oamenilor mari… nu vă-nțeleg iubirea
Cântată atât de mult, cu fast și osanale,
Și-apoi, când venim noi, urmează despărțirea,
Lăsându-ne pierduți pe străzi și prin canale.

Cum de s-a strâns în voi atâta nepăsare,
Atâtea jurăminte, cuvântul ce l-ați dat ?
O inimă de piatră de-ar fi și tot tresare,
Atâta umilință și-atât de crunt păcat.

Ce suflet poți să ai, să lași uitării pradă
Un fir din propriu-ți trup, atâta de fragil,
Singurătății dar, în negura din stradă ?
Ați înțeles cum plânge un suflet de copil ?

22 oct. 2011

Poezie nescrisă…

Pe când mă cochetam cu grădinița,
Era o fată, mult îmi plăcea mie,
Voiam să-i scriu atunci o poezie,
Aveam și-un titlu, simplu, Smărăndița.

Dar nu știam nici a-ul și nici z-ul,
Nu apăruse nici reportofonul,
M-am mulțumit a face pe bufonul,
Să-i văd pe față zâmbetul și eul.

Când au trecut pe lângă mine anii
Și fără veste m-am trezit la școală,
Tot Smărăndița mă băga în boală
Când ne plimbam pe-aleea cu castanii.

Timpul s-a scurs ca apele prin vai,
Și-a tot crescut frumoasa Smărăndiță,
Are și ea la rându-i o fetiță
Și lângă ea, mai are trei flăcăi.

Aș mai putea s-o scriu și-acum, știu bine,
Dar Smărăndița nu mai e fetiță
Și nu mai e de mult la grădiniță,
Chiar dacă azi, ea e tot lângă mine !

21 oct. 2011

În lacrima lumii…

În lacrima lumii, se-aude durerea,
Cu care se-adapă într-una tăcerea.
Pieirea mai pune un pas peste noi
Și tot mai adânc coborâm în noroi.

Distrugem speranțe și gânduri tăcute.
Am pus rațiunea să nu mai asculte.
Și robi lăcomiei, de noi inventate,
Clădim inutile și sumbre palate.

Robiți de mașini și luxoase vacanțe,
Mirajul din drog… privați de speranțe,
Urmăm neclintiți ce ne da lăcomia
Și creștem cu grijă și-n tihnă robia.

Orbiți de plăceri și de lucruri deșarte,
Privirea din noi nu mai vede departe.
Și-n timp ce greșim, dar nimic nu ne miră,
Pământul sub noi de-abia mai respiră.

20 oct. 2011

Aș alerga, prin bruma ta, desculță...

Noiembrie, candid ca o fecioară,
Ți-ai așezat frunzișul la picioare,
Din golu-ți ram, privirea se coboară,
Să vadă rătăcită câte-o floare.

Și suferi ca un vis pirdut în gânduri
Când vremea ta urată te mai plouă.
Destinul tău, e scris doar printre rânduri.
Tu ești sortit a rupe toamna-n două.

Pădurea tace doar ca să te-asculte.
E liniște-n tristețea așternută.
Ca un făcut și zilele-ți par multe
Și toamna-n tine parcă e pierdută.

Dar fără tine farmecul s-ar pierde,
În sirul rupt al timpului ce trece,
În vremea mohorâtă, fără verde,
Fără vreun dor, fără de umbră, rece.

Când recele te-mbracă-n văzul lunii
În albul purității nepătate,
Mi de sclipiri din floarea de petunii,
Ascund în tine gând de bunătate.

În dimineți cu mantie-argintie,
Venind parcă din iarna ce-o anunță,
De atâtea ori… prilej de bucurie,
Aș alerga, prin bruma ta, desculță.

16 oct. 2011

Lângă respectul nostru de români…

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători și de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca nație și nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevărați.
Nu ei se țin ca țara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovărați
Și suferim și ură și ocară.

Să ducem veșnicia de români
Și plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici țară.

Nu ne-am vândut copii și nici părinți,
Să căpătăm arginții, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simți
Că-n palma noastră, odihnește truda.

Și chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine și cu sare.

13 oct. 2011

Ei nu-s din picăturile de ploaie…

aproape fabulă

Suntem o lume plină de cuvânt,
Lăsat, să ne zidim cu el iubire
Și să trăim cu drag și dăruire
Fată de tot ce poate fi mai sfânt.

O altă lume, tot la fel de sfântă,
Poate cea mai curată dintre ele,
În care, loc, au prea puține rele,
E lumea celor care nu cuvântă.

Și negreșit, sămânța vieții, apa,
Furând câte ceva din amândouă,
Cu picături de ploaie și cu rouă,
O altă lume, marea, o adapă.

Pe fundul ei, tăcute ca o stâncă,
E lumea picăturilor modeste,
Mai fără de păcat și mai celeste,
Stau cufundate-n liniștea adâncă.

Urcând ușor, o simți într-o trezire
Și agitată cum lovește malul,
Iar peste toate stăpânește valul
Precum un călăreț, peste oștire.

Și tocmai sus, pe val, stau cocoțați,
Și inactivi și fără greutate,
Doar cu plăcerea de-a fi duși în spate,
Tot felul de nocivi și de ratați.

Ei nu-s din picăturile de ploaie,
Sunt doar o pleavă, frunze, putregai,
Ușor plutind și prinși precum un scai
Pe haină, într-un cuvânt, gunoaie.

11 oct. 2011

De astăzi nu mai scriu…

pamflet

M-am hotărât, de astăzi nu mai scriu,
E prea multă risipă de cuvinte.
Și drept să spun, aproape că nu știu
De-or folosi cuiva, de-aci ‘nainte.

Nu este hotărâre de moment
Sau rezultatul nu știu cărui vis,
Ba, am primit chiar și-un avertisment;
Că prea târziu m-am apucat de scris.

Dac-aș fi fost o iotă mai precoce...
Ar fi-nteles, primeam și ajutor,
Dar nu am har, chemare și… nici voce,
Mi-a precizat… puțin iscoditor.

Și plictisit, s-a-ntins în jilțul lui
Fin, aurit și ‘nalt cat o cetate.
Aș fi dorit să spun, dar n-aveam cui,
Că mă simțeam jignit, fără dreptate.

Am ridicat privirea și i-am spus;
Prietene, ascultă-mă ce-ți zic,
Vino mai jos, când stai acolo sus,
Orice-ai privi se vede mult mai mic.