Mărțișor…

Azi, îți declar iubire, la ceas de primăvară.
Prins rob, în nostalgia sclipirilor din soare,
Pin firea neputinței, în inimă-mi strecoară
Dorința de-a iubi… nemărginită floare.

Pe buzele-ți petale să pun un strop de rouă,
Legat în două raze de soare-n răsărit,
Când totul împrejur se-îmbracă-n haină nouă,
Când tot ce simte viață, se-întoarce la iubit.

Dintr-un sărut, un ciucur, să-ți pun în colțul gurii
Și-n cel mai tainic gând să-l învelesc în dor,
Precum e ghiocelul din verdele naturii
La ceas de primavară să-ți fie mărțișor.

Buchetul...

Ți-am trimis;
Două fire de vis.
Lângă ele,
Plăpând si subțire,
Invelit în iubire
Și plin de candoare,
Un fir de cicoare.
Trandafir,
Doar un fir.
Ba nu, două,
Cu petale-învelite
În rouă.
Dar otrava din spin,
M-a făcut
Să strecor un suspin.
Două raze de lună.
Două canturi de iele.
De pe cer,
Am furat două stele.
Și-între ele,
Ascuns și chitit,
Cum era și normal
Și firesc,
Un mesaj.
Dar n-am indrăznit,
Să adaug pe el,
Te iubesc.

Ne numără anii…

De la primul cuvânt… deseori nerostit,
Primul pas, primul gând, primul gest de copil,
Anii vin lângă noi numărând negreșit
Fiecare secundă, fiecare April.

Peste numărul lor se așterne iubirea
Și din numărul lor se-aud pruncii strigând.
Încercăm cu respect să ne ținem menirea
Și odată cu ei ne trezim alergând.

Prea grăbiți, ignorăm frumusețea câmpiei.
Cu privirea din noi căutăm prea departe.
Ca un gând destrămat, înrobiți lăcomiei,
Îi trudim fără rost pentru lucruri deșarte.

Însă, vine un timp, când lipsiți de puteri…
Prea târziu înțelepți, de pe multe luăm mâna.
Când doar anii mai sunt valoroase averi.
Ei sunt tot ce mai luăm când ne-nghite țărâna.

Și de-acolo, de jos, de sub liniștea ei,
De sub umbra ce-o pun pe morminte, castanii,
Simți cum cei ce-au rămas, că-s creștini sau atei,
Cu dispreț, sau respect, ne mai numără anii.

E timpu’-împăcării, e sfântul Crăciun.

E timpul, când pruncii în ceruri se nasc.
Scântei de lumină aleargă rebele,
Ascunse-n minunea din ramul de vâsc.
Din plete de îngeri se scutură stele.

E timpul să fim iertători și mai buni.
Cu suflet plecat și cu gânduri curate,
Trimitem spre îngeri, în cer, rugăciuni,
Să fim mai ușori, mai goliți de păcate.

E timpu’-împăcării, e sfantul Crăciun.
Prin albul zăpezii vedem puritate.
Se schimbă și anul cu unul mai bun,
Mai gol de nevoi și mai plin cu de toate.

Plutesc bucurii peste gândul de mâine.
Este multă căldură și mult adevăr.
Săracul… și el, ia din coaja de pâine
În spiritu-i sfânt, cozonac și cu măr.

Un poem pentru lumea durerii…

Nu mai au niciun drept, nici măcar să mai plângă,
Vină n-au, vina lor e lume nătângă,
Un destin ce i-a pus prea târziu… sau devreme,
Într-o lume prea rea, cu prea multe probleme.

Peste zâmbetul lor e-o durere tăcută.
Pentru ei, umilința, e și surdă și mută.
În speranță mai au doar bucata de pâine
Ce-o primesc când și când, pentru ziua de mâine.

Când din lacrima lor se ridică palate,
Nu mai știu că pe lume mai este dreptate.
Demnitatea, și ea, a rămas mai puțină.
Sunt acum condamnați, condamnați fără vină.

E o lume ce crește zi de zi tot mai mare,
Peste care și noi împroșcăm nepăsare,
Și când tot ce vedem îi întindem tăcerii
Mai zidim un cuvânt la poemul durerii.

Povești de București…

Demult, venind la un proces, cu
Un oarecare, pentru ghete,
Din Scornicesti, un nenea Escu,
Ramase-aci să dea decrete.

Perseverând în interes, cu
Un zel nebun și fără jenă,
Ajunse-n fruntea țării Escu
Și lângă Escu… o Elenă.

În ziua-n care-am înțeles cu
Toți, c-am vrea democrație,
L-am alungat atunci pe Escu
Fără să știm cum o să fie.

Am mers la vot și ne-am ales cu
Unul sărac și cumsecade,
Ca un făcut și el tot Escu.
(Bolnav după mineriade.)

Sortiți să ne luptăm prea des cu
Nenorocirea și blestemul,
Am pus alt Escu-n loc de Escu,
Dar p’asta la învins sistemul

De mafioți, făcând exces, cu
Nelegiuiri și alte cele…
C-ai fi crezut că bietul Escu
Era de paie, sau surcele.

Și de nevoie am purces cu
Alte schimbări să prindem hoții.
Și tot așa din Escu-n Escu
Aproape ne-am schimbat cu toții.

Vârâm gunoiul pe sub preș, cu
Nerușinare… și cu lene.
Și ne conduce tot un Escu
Cu nelipsitele Elene.

De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană…

Sfiicioși cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăți, iertare.
Deolaltă punem gândul și tăcerea în chemare.
Vechiu’ grai tăcut ne-adapă prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este-a sufletului hrană.

Multe gânduri așezate în veșmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.
Azi, poeți cuprinși de vorbă și de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veșmântul lor se tem.

Versul lor, e doar o umbră, ostenit, fără foșnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt și de simțire.
Stihuiri suferitoare… prea tăcute, prea vulgare,
Chiar și stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.

Ne transformăm, și idolii ne mor…

Istoria ne cântă imnuri negre,
Le-am învățat… și parcă nu mai dor.
Din lutul caracterelor integre,
Ne transformăm, și idolii ne mor.

Cărări necunoscute luăm în turmă
Și pași-i risipim fără de rost.
Privirea nu mai caută în urmă
La amintirea celor care-am fost.

Unde ne sunt Brâncușii și Cioranii,
Un Eliade, Coandă, sau Enescu ?
I-acoperă cu nepăsare ani
În nemișcate firi de Grigorescu.

Din dorul nesecat de Eminescu,
Stăpânul frumuseții din cuvânt,
Mai inventăm forțat un Cărtărescu,
Să ținem adevărul, jurământ.

Câți Titulești mai sunt în fruntea țării,
Și câți mai au respect și omenie ?
Chiar și nemorți îi dăm în dar uitării,
Nici amintirea rea nu-i mai invie.

Ne transformăm, și idolii ne mor.
Speranța-n noi e parcă adormită,
De n-o trezim… și stăm în jocul lor,
Ne risipim istoria clădită.

Ei ne presară vânt, noi culegem furtună…

Ne iartă tu pământ… iți cer iertare tară,
Noi am ales neghiobii ce trupu-ți sfârtecară.
Și pentru doi arginți, vândut pe la străini,
Pământul tău, acum, e câmp… și mărăcini.

Și-n datoria lui, de ieri, de azi, de mâine,
E, să-i culegem rod, e, să-i culegem pâine.
Pe cel mai bun pământ, câmpia cea mai bună,
Ei ne presară vânt… noi culegem furtună…

Răsună glasu-i sfânt, ce din adâncuri strigă
Că-n rostul lui, stă scris, să facă mămăligă.
Acolo unde lege… e mita și prostia,
Mai e doar glodul gol și-i veștedă câmpia.

Ați ridicat prostia la rangul de virtute,
Pe unde călcați voi țărâna țării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-ați otrăvit cu mită,
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă

În ruginiul toamnei, când frunzele coboară,

Prinos melancoliei din clipe de iubire,

Prin amintiri tăcute și gânduri se strecoară

Frânturi din visuri vechi, căzute-n adormire.

 

Sub nucul din poiană, lângă sărutul verii,

Bucăți din umbra-i deasă, aleargă risipite,

Prin pajiște, mai umblă doar umbrele tăcerii

Ascunse printre visuri, în clipele-adormite.

 

Privirile-aruncate pe frunzele de tei

Când mâinile iubirii se căutau tăcând,

Le poart-acuma vântul pe margini de alei.

Mirificul parfum… miroase doar în gând.

 

Un fruct rămas stingher, în mărul auriu,

Acoperit cu golul din frunzele căzute,

Ca un stăpân, în spațiul rămas acum pustiu,

Se vrea un martor viu al vremilor trecute.

 

E-atâta gol în jur… și-atât de multă toamnă.

Prin frunza risipită îi stă acum culoarea.

Dar dărnicia ei, îi dă un iz de doamnă

Și-n tot ce-a dăruit se lăfăie savoarea.

 

Când față de frumos, ne paște lăcomia,

Din frunzele-arămii, mai strângem câte una,

Să punem vieții dar, să-i invelim câmpia,

Cu toamnele-aurii să-i împletim cununa.