Celestic...

Ce zice un prunc
Când gânguru’-şi spune
E primul cuvânt
La ieşirea pe lume

Ascultă-l în gesturi
Şi taina-i pătrunde
Lui îngeri-i cântă
Şi el le răspunde

Fiorul vorbirii
Din altă lumina
Şi floarea crescută
În altă grădină

În leagănul vieţii
Îşi pleacă făptura
Vorbeşte cu cerul
Îi ştie căldura

Nu ştie iubirea
Şi totuşi o spune
Te chiamă cu el
În a pruncilor lume

Săracul...

M-am născut în lumea acelor ce plâng,
Şi râd, şi iubesc… şi sapă pământul.
A celor ce-n minte frumosul îl strâng,
Dar scapă cu rost şi cu grijă cuvântul.

M-am născut în lumea acelor ce duc
Şi griji şi nevoi şi rostul de ţară.
Fără patima lor, cei care conduc
Ne-ar duce de râpă... şi-am fi de ocară.

M-am născut în lumea acelor ce ştiu
Să-şi facă o rugă la ceasul de seară.
Astăzi la ceasul acela târziu
Se stă în alcool, şi-n drog... se omoară.

M-am născut în lumea celor ce-adună
Tăcerea şi vorba la semn de respect.
Astăzi se latră la stele şi lună...
Îndreaptă-i Tu Doamne pe drumul cel drept.

Portret

Cum să te scriu în cartea de iubire
Să te citesc de câte ori mi-e dor ?
Privirea ta... şi trupul tău subţire
Prinse-n cuvinte, tandru şi uşor.

Din versuri să te iau în prag de seară
Şi-n braţele iubirii să te-adun,
Când noaptea peste umbre se coboară
Sclavă privirii mele să te pun.

Sunt ca un gând cuprins de nerăbdare,
Să-i sting privirii doruri de nescris,
Caci la lumini ce vin din Carul Mare
Întreaga-ţi fiinţă pare-a fi un vis.

În ochii tăi s-a rătăcit lumina
Sclipirilor din stele şi din sori.
Pe trupul tău s-a zămislit grădina
Miresmelor din frunze şi din flori.

Din buze-ţi curg săruturi fermecate,
Strivind cu vraja lor închipuiri.
Cosiţele curg gândurile toate
Prin freamătul şuviţelor subţiri.

Iar în obraji, bujorii albi se-adună…
Din catifeaua lor te-au desenat.
În colţul gurii e un colţ de lună,
Rămas stingher, demult nesărutat.

În pasul tău s-ar potrivi condurul
Sortit cenuşăresei din poveşti.
Nevinovat aş face atunci pe furul…
În gândul meu doar tu te potriveşti.

Din dor de noi...

In numele iubirii

Prinde-mi în braţe gândul şi strânge-l cu putere.
Primeşte-a lui chemare şi scapă-l de dorinţi.
Alintă-i rătăcirea c-un strop de mângâiere,
Sau poate c-un sărut din buzele-ţi fierbinţi.

Să nu-l scapi niciodată de-a braţelor strânsoare.
Adăpa-ţi fericirea la setea lui tăcută,
Să simţi cum stropi de rouă din razele de soare
Se strâng ca un fior pe lacrima-ţi durută.

Din patima iubirii să-i dai o picătură.
Îmbracă-l în tăcere cu-al inimii tău gând.
Le-om aduna pereche şi le-om simţi cum fură
Sărutul şi iubirea şi dragostea, pe rând.

Intoarce-te din cerul tău de sus...

In numele iubirii

Tu aripă mi-ai fost în zborul meu.
Pereche a celei care azi rănită,
Înaltă rugă către Dumnezeu
Şi spre iubirea ta neprihănită.

Să mai scurteze calea dintre noi.
E prea mult nor în dreptul meu de soare.
M-am rătăcit prin fulgere şi ploi
Şi neiubirea macină şi doare.

Intoarce-te din cerul tău de sus,
Pătrunde-n visul meu pierdut în noapte,
Să-mi umpli amintiri care s-au dus
Şi să-mi alini durerile cu şoapte.

Mult prea departe-i drumul şi prea lung
Spre veşnica iubire ce ne-aşteaptă.
Ajută-mă prin colbul lui s-ajung...
Şi-n tot ce-i scris, să-mi fie calea dreaptă.


In numele iubirii

Din umbra ta mi-am desenat destinul...

In numele iubirii

Iubesc a rătăcirilor povară
Pe drumul neumblatelor iubiri.
Când dorul tău începe să mă doară
Mă pierd în umbra ta din amintiri.

Din umbra ta mi-am desenat destinul.
Din şoapta ta cuvintele mi-am strâns.
Tu mi-ai fost leac, când ma durut suspinul,
Năframă, pentru lacrimi, când am plâns.

Mi-ai fost şi gând şi dor şi nemurire
Şi freamătul de frunză din popas,
Dorinţa mea nestinsă de iubire...
În toate-ai fost şi-n toate ai rămas.

Eşti umbra rătăcită-n miez de noapte,
Parfumul dispărut în primăveri,
Mai dulce decât şoapta unei şoapte
Sau adierea unei adieri.

Acolo unde timpul îngroapă amintiri...

In numele iubirii

Nu stă-n puterea noastră să-i aruncăm tăcerii
Cuvinte temătoare... pe rostul ei divin.
Se-aşterne fără margini, când vine timpul serii
Şi-ascunde-n ea trecutul, puţin câte puţin.

Puterea ei destramă, căci totu-i trecător.
Purtând chemări tăcute prin spaţii siderale
Din nemişcata geană mai pică câte-un dor,
Şi tot ce mai rămâne se scutură-n petale.

Prin vise ne mai umblă speranţe rătăcite.
Frânturi de timp adună ce-a mai rămas din noi
Îngemănând puterea în clipe neclintite
Dorinţei nesfârşite de-a fi din nou în doi.

E prea departe locul şi calea mult prea lungă,
S-au dus prin poarta vieţii temutele iubiri.
Doar neumblate gânduri ar mai putea s-ajungă
Acolo unde timpul îngroapă amintiri.

Când am să plec nici timpul n-o să ştie…

Azi mă îmbrac în tine, poezie.
Vin sărbători, trecute peste vreme,
Începe neputinţa să le cheme
Şi trebuie să fiu la datorie.

Tu eşti doar haina mea de împrumut,
Croită din cuvânt şi zile multe
Nepuse tinereţii să le-asculte
Şi care peste mine au trecut.

Când am să plec, nici timpul n-o să ştie.
Căci eu sunt tu… şi tu ca mine eşti,
Ai să rămâi aici să povesteşti…
Iar eu, ascuns în tine, poezie.

De ce... ?

De ce-au trecut prin lume iubirea şi durerea ?
De ce pe amândouă, într-una le legăm ?
De ce ne doare-atunci când ascultăm tăcerea ?
De ce iertarea vine şi noi o alungăm ?

Mai lasă-mi pentru-o clipă, secunda de iertare,
Opreşte timpu’-n loc… să pot a înţelege,
De ce iubirea noastră atât de mult ne doare,
Ce patimă le leagă, ce dragoste, ce lege ?

Ce nevăzute doruri se-ascund între ruine
Rămase-n destrămarea trecutelor iubiri ?
Atâta nor se-adună sub vălul ce le ţine.
Cum de se pot ascunde, şi dor, în amintiri ?

De ce ne iese-ntr-una trecutul înainte ?
De ce uitarea fuge de clipe care dor ?
Răspunsuri neştiute, nescrise de cuvinte.
Secunde mari de timp… ascunse sub zăvor.

Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare...

Să nu-mi luaţi roua dimineţii
Şi nici sclipirea ei de soare.
Eu m-am născut simbolul vieţii
Şi lacrima mângâietoare.

M-aţi curs petală cu petală
În clipele de rătăcire,
Cătând în joaca lor letală
Răspunsul vostru de iubire.

Şi n-a trecut prin cer iubire,
Şi nici iubire pe pământ
Nescrisă-n trupul meu subţire
Cu-o lacrimă şi-un legământ.

Şi n-a trecut prin lume viaţă
Să nu-mi arunce o privire,
Cerându-mi parcă o povaţă,
O mângâiere… sau iubire.

Şi n-am lăsat nemângâiată
Privire-n dor rătăcitoare,
Nici inima îndurerată.
Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare.