E-atât de simplu, Doamne, să iubesti…

Viaţa are o limită, iubirea nu… nu irositi viaţa, iubiţi-vă !
bunget marin

Nu irosiţi secundele tăcerii…
E-atât de scurtă trecerea prin lut.
Când ai ajuns la ceasurile serii
Să nu pui întrebarea… ce-ai făcut ?

Nu înveli iubirea-n gânduri rele,
Alege dor, când viaţa ta e goală,
Să nu fii singur dincolo de stele
Impovărat de propria-ţi greşeală.

Când timpul curge fără de oprire
Nu ţine ură-n viaţa ce-o trăieşti.
Numai iubind ajungi în nemurire.
E-atât de simplu, Doamne, să iubeşti…

La tine mamă…

La tine mamă mă gândesc mereu

 De câte ori durerile m-apasă.

 În clipe de tristeţe şi de greu

 Trimit un gând la tine, către casă.

 

 Te văd în amintiri cum ne zâmbeai,

 Chiar şi atunci în clipe de durere.

 Cu-o lacrimă, furiş, ne mângâiai,

 Cu sufletul… şi sfânta lui tăcere.

 

 Aş vrea să pot în vise să te ţin.

 Ca tine mamă… să-mi răpun necazul.

 Să cred doar în speranţele ce vin

 Şi-n lacrima ce-mi mângâie odrazul.

 

 La tine mamă… doruri de se frâng,

 Tu şti să le acoperi cu tăcerea.

 La tine mamă gândurile plâng

 Dar numai tu le-mpartasesti durerea. 

Poveste de iubire...

Mi-ai desenat pe vis iubirea din poeme 
Şi din priviri mi-ai scris culoare de apus 
Pierdută-n rătăciri tristeţea mea se teme 
De umbra fericirii şi zâmbetul nespus... 

M-am perindat în timp printre pereţii lumii 
Am scris cerşind cuvinte petalelor de crin 
Imperiala floare purtând culoarea spumii 
E gol şi astăzi cerul... de freamătul divin 

Ne vom întoarce-n gânduri pe leagănul lăsat 
Talazului de aur crescut în umbra mării 
Să ne trăim puţinul din visul ce-am visat 
Într-o poveste scrisă din patima uitării

De câte ori cuvintele n-ajung...

Sunt om şi dor, şi fiinţă, şi scânteie 
Şi viaţă sunt îngemănată-n timp. 
I-am venerat pe zeii din Olimp 
Că n-au ştiut nicicând tristeţea ce e. 

Tristeţea mea ar fi crescut un munte 
Lăsând Olimpul doar o biată stâncă. 
M-am cufundat în liniştea adâncă 
Să uit de zei, Olimpul şi de multe. 

Mi-am angajat cuvântul ajutor, 
Să-mi umple nopţi ce s-au golit de vise 
Şi-n versurile ce-au rămas nescrise 
Să plângă el atunci când îmi e dor. 

Dar e şi dor pe care el nu-l ştie, 
Tăcerea lui deschide porţi la rând 
Prin care suferinţele pătrund 
Şi lacrima din ochii mei învie. 

Ascuns în taina sacră-a unui plâns 
Încerc tristeţea gândului s-alung, 
De câte ori cuvintele n-ajung, 
O lacrimă e singurul răspuns.

Plâng ochi-mi grei de-atâta aşteptare...

Am pus iubiri în tot ce ne-împresoară 
Şi ne-am legat pe veci în lanţul lor. 
Te mai iubesc... şi-o spun – a câta oară? –
Şi-ţi mai iubesc şi clipele de dor. 

Tu ai plecat în lumea fericirii,
Eu am rămas în urma ta puţin, 
Să prind în lacăt porţile iubirii... 
Ştiu că m-aştepţi şi ştii că am să vin. 

Mi-e timpul dor... şi neiubirea doare,
Secundele atârnă ca un chin, 
Plâng ochii-mi grei de-atâta aşteptare.
E-atât de mult, acum, acest puţin.

Am să te scriu în versul de iubire

Iubirea ta mi-a scris pe dor cu stele. 
În amintiri mi-a scris cu jurământ. 
Împarte-mi, Doamne, viaţa printre ele 
Şi lasă-mi doar o parte pe pământ. 

Din ceruri să privesc spre nemurire, 
De pe pământ iubirea să-mi ascult. 
Păstrează gândul meu în amintire 
Şi-ai să-nţelegi cât te iubesc de mult. 

Şi n-am să uit, şi n-am să las vreodată 
Să se strecoare timpul între noi. 
Din el, uitarea creşte neudată, 
Iar timpul nu mai curge înapoi. 

Am să te scriu în versul de iubire, 
Să fii tu Ana versului zidit. 
Poemul meu să fie mânăstire 
În Edenul în care ne-am iubit...

Să nu juraţi iubire...

Să nu juraţi iubire 
Niciodată. 
Iubirea e un lucru sfânt, 
Nu poate fi legată 
De cuvinte 
Precum un jurământ. 
Păstraţi-o simplă, 
Curată, ca o floare.... 
Faceţi-o doar 
Un simplu legământ. 
Cu voi, cu ea, 
Cu inima ce doare, 
Cu tot ce are 
Viaţa pe pământ. 
Curată va trăi. 
Curată, nu mai moare. 
Să nu juraţi iubire 
Niciodată, 
Trăiţi iubirea. 
Iubiţi-vă...şi-atât.

De vreţi iubiri...

De vreţi iubiri 
Să creşteţi, 
Udaţi-le cu lacrimi. 
Din dragoste 
Şi vise, 
Faceţi-le veşmânt. 
Şi vorbe dulci, 
Şi doruri, 
Rostite fără pătimi. 
Feriţi-le de ura 
Ce naşte 
Din cuvânt. 
Plăpânde sunt, 
Şi mor 
La prima vorbă goală, 
Lăsând să 
crească-într-una, 
Durerile din noi. 
Ce rost 
Să suferim....? 
Iubirea e o boală, 
Al cărei leac 
E trainic, 
Doar când suntem în doi.

Iubirea e suflet in doi...

Mai este iubire? 
Şi când o primim, 
Mai ştim să şi dăm înapoi? 
Ea, singură, moare 
De-o ţinem in noi. 
Iubirea e suflet in doi. 

Nu faceţi iubirea 
Plăcere de nuri, 
De care uitaţi mai apoi. 
Iubirea trăieşte 
Prin harul divin. 
Iubirea e suflet în doi. 

E liniştea serii 
Şi hrana de zi, 
E simţul tăcerii din noi. 
E frate şi soră 
Părinţi şi copii. 
Iubirea e suflet în doi.

Iubire...

Ce e iubirea ? Dar cine poate şti.
Atâtea nume... pentru ea s-ar potrivi.
Şi de le-am pune toate la un loc,
Ea poate fi pe rând,
Şi ură,
Şi dragoste,
Şi joc,
Şi biruintă,
Şi tandrete,
Şi lacrimă,
Şi frumusete,
Şi dor nebun,
Şi gust amar,
Şi fericire,
Şi calvar...
Dar mai presus de toate,
Iubirea este viată, şi viata e iubire.
Doar noi putem, s-o facem
Să respire.