Iubirea e suflet in doi...

Mai este iubire? 
Şi când o primim, 
Mai ştim să şi dăm înapoi? 
Ea, singură, moare 
De-o ţinem in noi. 
Iubirea e suflet in doi. 

Nu faceţi iubirea 
Plăcere de nuri, 
De care uitaţi mai apoi. 
Iubirea trăieşte 
Prin harul divin. 
Iubirea e suflet în doi. 

E liniştea serii 
Şi hrana de zi, 
E simţul tăcerii din noi. 
E frate şi soră 
Părinţi şi copii. 
Iubirea e suflet în doi.

Iubire...

Ce e iubirea ? Dar cine poate şti.
Atâtea nume... pentru ea s-ar potrivi.
Şi de le-am pune toate la un loc,
Ea poate fi pe rând,
Şi ură,
Şi dragoste,
Şi joc,
Şi biruintă,
Şi tandrete,
Şi lacrimă,
Şi frumusete,
Şi dor nebun,
Şi gust amar,
Şi fericire,
Şi calvar...
Dar mai presus de toate,
Iubirea este viată, şi viata e iubire.
Doar noi putem, s-o facem
Să respire.

Mă iartă tu, copile...

Mi-a fost trecută viaţa prin patima greşelii 
Ce-al tinereţii val te-ndeamnă s-o urzeşti, 
Când nu te laşi supus sau pradă îndoielii, 
Când toate par să fie normale şi fireşti. 

Te-am lepădat atunci, în gestul meu nedemn 
Găsindu-mi fericirea… fără să ştiu că pier… 
Aveam să aflu-n timp c-atât de mult însemni,
Dar prea târziu a fost, iertare să-ţi mai cer. 

Mi-am dus singurătatea în sufletu-mi cernit, 
Te-am căutat în lacrimi şi-n vajnica-mi durere. 
Ascultă-mi, Doamne, ruga, destul am pătimit. 
O vorba vreau să-i spun… că nu mai am putere. 

Acum când bătrâneţea e-atât de grea povară, 
Mă iartă tu, copile, şi-alăturea-mi rămâi. 
Ajută-mi neputinţei un zâmbet să-i răsară, 
Iar când va fi sfârşitul, să-mi stai la căpătâi.

Să nu uitaţi de mine...

Am pus în voi iubirea şi grija de părinte.

Am ocolit tot răul, scoţându-l din cuvinte

Să nu vă-ntine viaţa, să nu-i simţiţi durerea.

În voi mi-a fost speranţa şi voi mi-aţi fost averea.

La tot ce v-aţi dorit m-am aplecat s-ascult

Şi-am încercat puţinul să-l fac să fie mult.

Cu peticul din coate am alungat nevoi.

V-am apărat cu trupu-mi de vânturi şi de ploi.

V-am împărţit averea ce bob cu bob am strâns

Şi v-am zâmbit şi-atunci când sufletu-mi a plâns.

Am pus în voi speranţa că singur n-o să fiu,

Dar aţi plecat... şi-n juru-mi s-a adunat pustiu.

Să nu uitaţi de mine... atâta cât mai sunt.

Eu nu-mi doresc prea multe, mi-ajunge un cuvânt

Să ştiu ce e cu voi, să ştiu că sunteţi bine...

Şi bucuria voastră mă ţine şi pe mine.

Să pui cuvinte-n vers

Să pui cuvinte-n vers şi versu-n poezie
E-n primul rând un har; ş-apoi, o datorie.
Respectă-ţi însă harul, că l-ai primit cu rost,
Înşiră doar esenţa, nu scrie mult şi prost!

Apleacă-te, poete, asupra de cuvânt,
Ascultă-l cu răbdare, respectă-l că e sfânt.
Nu aşeza alături şi ură, şi dreptate,
Niciunul nu mai are aceeaşi greutate.

Cuvantu-acesta simplu îşi are rostul lui,
Nu stă supus orbeşte, oriunde şi oricui.
El poate fi pământul pe care să păşeşti
Sau poate fi durerea ce vrei să-mpărtăşeşti.

De-ar fi trăit acum, când am păşit şi-n cer,
Cam câte Iliade ne-ar mai fi scris Homer?
Ori bunul Eminescu de mai trăia o vreme,
Aveam istorii scrise în stihuri şi poeme.

Azi mulţi ne vrem poeţi cu har şi fără har,
Ne punem timpu'-n vers, dar versu' e-n zadar.
Nimic nu se mai leagă, puţin are-nţeles,
Şi carte după carte... o facem mult prea des.

Atâtea versuri curg, sau şiruri de cuvinte
Şi nu găseşti prin ele un strop de-nvăţăminte.
Sau cum spunea poetul: prea multe-s cu tipic,
Nu sună nici din coadă... şi nici nu spun nimic!